Vestul mai mult sau mai putin salbatic 2

LA DRUM SPRE GRAND CANYON

Ne-am sculat dis-de-dimineata, gata de drum, si-am pornit-o catre Grand Canyon – nu inainte de-a ne opri la un supermarket sa facem “plinul” pentru cele doua nopti anticipate in campingul din canion. Dilema de baza fiind, desigur, ce sa luam “ca sa ne-ajunga”, dar sa nu ne rupa spatele sau chingile de la rucsaci pe parcurs.

Drumurile din Vest sunt teribil de plictisitoare – tara e plata ca o foaie de placinta cat vezi cu ochii, iar soselele par trase cu rigla pana la capatul pamantului. Limita la viteza nu se pune – teoretic, semnele zic 75 de mile la ora, dar nu vezi nici tipenie de om, masina sau politai cu orele, asa ca si noi, ca majoritatea petrecaretilor in concediu, am traversat desertul cu o suta la ora in cruise control, geamurile jos si radio-ul la maxim.

Dupa cinci ore de caldura si praf am ajuns, in sfarsit, in parcarea cu pricina (Hualapai Hilltop) si ne-am trezit inconjurati de turisti de toate soiurile, care mai de care sa-si dea cu point-and-shoot-u’ imprejur. Da’ nu-i nimic, e canion destul pentru toata lumea, rosiatic si mare ca nu-ti ajunge vederea periferica, de trebuie sa-ntorci capul generos din stanga-n dreapta ca sa cuprinzi imensitatea de straturi multicolore. Dupa cateva secunde nici nu te mai deranjeaza marea de turisti sau coatele primite-n burta “din greseala” – meditatia te cuprinde si te pierzi o vreme in linistea fara margini si in cerul albastru. Este neindoielnic cel mai frumos “colt” de lume in care am ajuns pana acum.

Cine stie cat as fi stat eu acolo cu ochii-n soare, daca nu m-ar fi “trezit” Sean – de, el a mai fost, a mai vazut, s-a mai minunat; de data asta era preocupat mai mult de cum o sa coboare el 4-5 ore in canion cu doua fete ametite in spinare – si era dreptul lui sa-si faca griji, noi doua dadeam din stanga-dreapta cu multimea, ba cu “ooooo”, ba cu “aaaaa”, fara sa raspundem la fleacuri gen cine cara ce, sau unde ne sunt rucsacii. Nu stiu cum ne-a urnit pana la urma saracul de el dar, mai cu tras, mai cu-mpins, am lasat masina la varf, am luat in spate sacii, cortul si mancarea (care pare extrem de inutila cand vine vremea sa o cari), si – aici Sean a fost neclintit – trei litri de apa de persoana.

COBORAREA SPRE SUPAI

Si-uite-asa am pornit coborarea spre Supai, satucul din vale, unde planuiam sa punem cortul doua nopti. [Fac paranteza sa zic ca dupa aproximativ 30 de secunde bocancii mei au devenit rosii ca macul, culoare cu care s-au mandrit tot restul calatoriei, ba chiar luni de zile dupa ce ne-am intors acasa.] Sean a-nceput sa ne spuna povesti despre tribul de indieni care inca traiesc prin preajma, asta asa, ca sa ne distraga atentia de la panta aproape verticala din prima jumatate de ora. Noroc ca s-a nimerit la inceputul calatoriei, altfel cred ca ne-ar fi luat frica sa ne avantam pe-asa o coborare, cu atatea kilograme in spinare.

Dupa 30 de minute, minune si nu alta – drumul prin canion se linisteste deodata si incepe sa urmeze o albie de rau cu urcusuri si coborasuri extrem de line, pesteri si chiar umbra pe alocuri. Chiar ma laudam ca nu-i asa de rau, cand Sean a-nceput sa rada de mine si mi-a spus ceva de genul “mai vorbim in 4-5 ore, sa vedem cu ce te lauzi atunci” – stia el ce stia. L-am convins sa ne mai povesteasca de indieni, ca sa stim si noi cam ce ne-asteapta-n rezervatie, la camping. Tribul Havasu (aproape 500 la numar) traieste in satul de la poale, Havasupai. E o lume interesanta, un mini-univers plin de surprize, lipsit de autenticitate pe alocuri, cum aveam sa aflam.

Indienii Havasu (sau Havasu ‘Baaja) traiesc din turism, aproape suta la suta. Si nu vorbim doar de ghizi sau de vanzarea artizanatului la turisti – ca doar suntem in America. Vorbim de bastinasi parca rupti dintr-un muzeu, care cat e ziulica de mare bat canionul de la parcare la sat – traseu pe care l-am urmat si noi intocmai – dar cu magari, carand diverse “necesitati” de care turistii nu se pot lipsi sub nici o forma: cola, chipsuri, fructe de import, pepeni, hamburgeri, inghetata, lotiuni de tot felul si cate altele – cum v-am zis, America. Si eu care m-asteptam sa ajungem in sat si sa traim viata “simpla”, autentica, doua-trei zile… Cand colo, indienii au un supermarket in toata regula (bashca supra-preturi de mare exceptie, ca doar totu-i adus pe magar), restaurant (unde gasesti pizza a-la New York, si breakfast cu omleta si sunca de-ai jura ca esti in Ruby Tuesday) si chiar si un hotel! Ce s-a intamplat cu “culoarea locala”, oameni buni? Chiar asa, nu ne putem lipsi doua minutele de caffeine-free-diet-cherry cola? Eu am crezut ca Sean rade de noi cu povestile astea sau ca macar exagereaza – dar in curand au inceput sa ne “depaseasca” magarii, asa ca am vazut cu ochii mei convoiul de aprovizionare de-ai fi zis ca au un Carrefour de umplut si nu alta.  Si asta nu-i nimic, cam unul din trei magari avea in spate si cate un turist rotofei si transpirat in slapi, caruia probabil i s-a parut mai usor sa plateasca acolo, cateva sute de dolari, decat sa dea cu stangu-n dreptul pe drum drept.

REZERVATIA HAVASUPAI

Dupa cam patru ore de batut desertul (8 mile, daca-mi aduc bine aminte), sufocati de caldura, mandri foc de bataturile de la picioare, am ajuns in sfarsit in rezervatie. Toate erau cum le lasase Sean cu ani in urma, si cum v-am spus: restaurant, supermarket, hotel – dar ne trecuse dezamagirea ca prea a fost frumoasa coborarea prin canion. Si la urma urmei nu le poti avea pe toate! Am platit si noi “taxa” sa stam pe pamantul lor ($8 dolari de persoana, pe noapte), am dat o tura la misto prin supermarket (ca apa tocmai o terminasem si e pacat sa nu cumperi apa cea mai scumpa din viata ta cand ai ocazia) apoi ne-am orientat catre camping, care era si el cam la inca 2 mile distanta. Ce mi-a placut e ca foarte putini oameni stau cu cortul, majoritatea se-ntorc in aceeasi zi – asa ca am avut toata zona doar pentru noi.

Noaptea am dardait un pic, ca asa-i in desert – dar se merita. Recomand cu toata caldura un cort ca al nostru, care are un acoperis de plasa fina, prin care se vede totul ca printr-un geam. Nu cred c-am vazut in viata mea atatea stele, sau cer mai albastru. Si aerul era parca mai curat ca oriunde, una peste alta ne-am odihnit cum nu ma asteptam de bine.

A doua zi, dupa toaleta de dimineata “la sticla”, am dat o raita prin sat, sa vedem si noi ce si cum pe lumina. Parca tot ma asteptam sa descopar o intrare in lumea autentica, lumea lor – dincolo de fatada comerciala de turism atat de aparenta. Ei bine, nu si nu – am descoperit in schimb ca, pe langa magari, poti opta pentru urcat sau coborat in canion cu elicopterul, daca te dau banii afara din casa. In plus, in loc sa descopar ritualuri autohtone ascunse de lume, ferite de cotidian, am aflat ca tribul Havasu traieste intr-o lume bizara, o copie fidela a lumii “obisnuite”: au Bingo vineri seara, intalniri pentru Alcoholics Anonymous de trei ori pe saptamana (desi alcoolul si drogurile sunt interzise in rezervatie, ca si armele), biserica duminica dimineata, scoala zilnic de la 8 la 2 pentru copii si serbare sambata. Am aflat toate astea de la un panou de afisaj de la cladirea principala, dupa ce m-am frecat bine la ochi, sa fiu sigura ca nu e vreo poanta. Se pare ca din tribul Havasu (din 1800, cand Grand Canyon-ul a devenit parc national si a-nflorit turismul) n-au mai ramas decat trasaturile fizice si numele – restul e America de rand, mediocra din toate punctele de vedere. Ce pacat!

Dar adevarul e ca eram acolo ca sa vedem canionul, nu indienii – si pana acum canionul nu ne dezamagise deloc, chiar dimpotriva. Asa ca am mancat ceva gatit la repezeala pe cuptorul de voiaj (ca doar nu-l carasem degeaba), ne-am echipat in costumele de baie, si am pornit de-a lungul raului, sa vedem celebrele cascade (Navajo Falls, Havasu Falls, si Mooney Falls) de pe Havasu Creek.

continuare si imagini in pagina urmatoare