Viena cu parfum de scorţişoară (3)

25 decembrie 2001

A doua zi nu era cine ştie ce veselie pe străzile Vienei. Poate prin case da, pentru că acolo erau cu siguranţă toţi cei ce nu ieşiseră afară, adică majoritatea locuitorilor. Deabia dacă vedeai vreo fiinţă şi aceea arăta mai degrabă a turist. În parcul din faţa Karlskirsche era o atmosferă dezolantă, provocată de gheretele părăsite ce fuseseră parte a târgului de Crăciun. În plus, peste tot în oraş, pentru a le proteja de frig, multe statui erau acoperite; şi dacă la asta adăugai lipsa florilor şi a ierbii, pustiul de pe stadă şi înveleai totul într-un strat de aer îngheţat ai fi putut să fii destul de repede dezolat! Nu însă şi noi doi, românaşi verzi, puşi pe una şi bună: să profite cât pot de ocazie că cine ştie când va mai fi alta….

Oricum, nu venisem să ne uităm la oameni ci mai degrabă la ceea ce au făcut ei frumos: cum ar fi superbele clădiri de pe Argentinierstrasse. Totul atât de curat, riguros dar totodată frumos ornamentat, cu statui care ţin pe spate balcoane şi atâtea alte ornamente sau culori plăcute ochiului. Am ajuns la palatul Belvedere sperând ca, printr-o minune, să fie deschis. Cu siguranţă însă că nu era ziua minunilor. “Data viitoare” ne-am spus şi ne-am întors pe altă parte şi am pornit în căutarea caselor proiectate de Otto Wagner. În drum spre acestea am intrat la Secession pentru a vedea fresca lui Klimt. Alex a fost puţin confuz, întrebându-se ce fel de muzeu e ăla în care intri ca sa vezi doar o frescă…

De acolo am luat-o aiurea pe străduţe şi cum necum ne-am trezit pe Mariahilfer Strasse, renumitul bulevard de shopping, închis şi el tot. Am vrut să îl duc pe Alex la unul din restaurantele de pe lângă hotelul în care stătusem, dar surpriză! Era şi el închis. Am pornit din nou în Ring când ne-am trezit în atunci noul construit MQ – museum quarter. Nu îmi venea să cred ce se înălţase acolo – ultima dată când fusesem în Viena era o doar o zonă în renovare şi acum, iată complet terminat un complex de clădiri într-o curte interioară gigant. Nu ne-am fi prins niciodată de existenţa lor dacă nu ne-ar fi adus acolo întâmplarea şi curiozitatea pentru zidurile de cărămidă roşie. Şi mai mult de atât mai era şi deschis. Am intrat în Leopold, un muzeu de artă modernă, deşi eram cam rupţi de picioare. Am văzut multe lucrări deosebite şi m-am bucurat cu maximă recunoştinţă de întâlnirea cu şocantul Egon Schiele şi alte nume de care poate nu auzisem până atunci, dar care îmi cucereau ochiul tablou după tablou. Picioarele au trecut pe locul doi, şi mi-am adus aminte de ele abia la ieşire. Era deja întuneric şi târziu când am traversat strada şi parcul celor două muzee, cu statuia Maria Theresa în mijloc. Locurile libere din tramvaiul încălzit au fost o binecuvantare după o zi de plimbare, iar ritmul său legănat pe şine s-a transformat într-un cântec de leagăn perfect.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:

Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.