Motorul este în capul, sufletul şi mâinile mele

Interviu cu Vasile Stoica, primul roman care a făcut înconjurul lumii într-un scaun rulant

Disponibil şi în Franceză şi Engleză

Nu poţi să afli povestea acestui om şi să nu fi impresionat. Un călător neobosit, care a străbătut lumea în lung şi lat, a fost primit inclusiv la palatul Elysée, a bătut recorduri despre care s-au făcut filme. Un model de curaj şi perseverenţă. Mesajul lui pentru cititorii LumeaMare: Urmează-ţi visul! Ai încredere în propriile forţe şi ai să reuşeşti! Urmează povestea campionului, artistului şi, nu în ultimul rând, a omului Vasile Stoica.

Domnule Vasile Stoica, palmaresul dumneavoastră cuprinde un număr impresionant de realizări şi mă refer în primul rând la faptul că sunteţi printre puţinii români incluşi în Cartea Recordurilor. Aţi străbătut pământul în lung şi-n lat. Care dintre locurile vizitate v-a impresionat cel mai mult şi de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut Australia. Oameni sunt foarte prietenoşi şi mai puţin stresaţi decât în majoritatea ţărilor pe care le-am cutreierat. Natura, plantele şi animalele sunt deosebite. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni şi m-aş întoarce acolo oricând, cu mare plăcere, chiar dacă am avut şi incidente neplăcute uneori. Peste tot există oameni buni şi mai puţin buni. Am observat, însă, că în locurile mai sărace şi în localităţile mai mici lumea este mai ospitalieră şi mai prietenoasă. Mi s-a întâmplat să fiu primit foarte bine în Suedia şi Finlanda unde se spune că oamenii sunt foarte reci şi distanţi.

E o întrebare pe care cu siguranţă o auziţi foarte des. Un călător, mereu acelaşi, un drum, altul mereu… nu e grea singurătatea?

au_me_treeAm avut şi momente grele de-a lungul călătoriilorÎmi vine în minte o seară din Australia, eram într-o mică localitate pe coasta de est şi ajunsesem la un motel care nu era accesibil pentru persoane cu handicap, din cauza lipsei liftului. Întrebând la bar de un alt motel, doi domni foarte amabili s-au oferit să mă conducă şi, cum ştiam că australienii sunt foarte ospitalieri, am avut încredere în ei. I-am urmat, însă, ajungând la un moment dat la jumătatea podului care traversa răul din zonă, am realizat că dincolo nu era nimic altceva decât pădure. I-am întrebat unde mergem, iar ei m-au întrebat unde-mi sunt banii. Le-am spus că nu am, că fac o călătorie şi că am nevoie de sponsori. Au insistat, şi atunci mi-am amintit de stiloul paralizant pe care mi-l dăruise dl. Nicolae Breban la Paris. Am dus mâna la buzunarul de la piept, l-am scos şi am apăsat pe el fără să ştiu dacă va funcţiona. Cei doi au căzut aproape instantaneu la pământ. M-am speriat, m-am întors la locul de unde plecasem şi am anunţat poliţia. S-a dovedit că nu erau la prima acţiune de acest gen. Mă gândesc şi acum uneori cum aş fi putut ajunge pe fundul acelui rău fără să îmi dea nimeni de urmă vreodată. Pierdut în Australia! Mulţumesc încă o dată, dle Breban! O altă întâmplare, de data aceasta mai amuzantă, care spune multe despre percepţia oamenilor, a avut loc în Germania, la Passau. Fusesem cazat peste noapte la un centru de rugăciuni, iar a doua zi, după micul dejun, am fost condus spre ieşire de către măicuţă care se ocupase de mine. În timp ce ne luăm rămas bun, m-a întrebat contrariată: „De ce nu a ajuns maşina încă?”. I-a fost foarte greu să înţeleagă cum ajunsesem eu acolo din România, doar prin forţa braţelor şi mă întreba fără încetare: „Dar unde e motorul de la cărucior?”. I-am arătat prin gesturi că motorul este în capul, sufletul şi mâinile mele, după care i-am mulţumit pentru ospitalitate şi am plecat mai departe.

Nu îi putem condamna reacţia… puţini sunt cei capabili de aşa ceva. Vă propun, în continuare, să revenim la începuturile activităţii dumneavoastră sportive.

Ar trebui să dau câteva detalii personale, pentru ca cititorul să-mi înţeleagă mai bine povestea. M-am născut în luna iunie a anului 1970 la Măguri-Răcătău, judeţul Cluj, într-o familie numeroasă. Viaţa nu a fost prea blândă cu mine , sufeream de o paraplegie congenitală, astfel că până la şapte ani am suferit treisprezece intervenţii chirurgicale la membrele inferioare, fără succes din păcate. Restul copilăriei, până la 14 ani, l-am petrecut într-un cămin şcoală din Jucu de Sus, judeţul Cluj, printre oameni cu handicap fizic. În vremea aceea nici măcar scaun rulant nu aveam. Eram un „târâtor”… Aşa erau numiţi copiii de la Jucu care nu se puteau deplasa decât cu ajutorul mâinilor. Când aveam 15 ani, l-am pierdut pe tata şi, cum el era persoana care întreţinea întreaga familie, din acel moment au început problemele financiare. Anii au trecut, iar în 1991 viaţa m-a purtat la Lugoj, unde am absolvit secţia de pictură a Şcolii de Artă, aceasta fiind una dintre pasiunile mele de mic copil. Talentul mi-a fost apreciat, am participat la expoziţii şi am încercat să mă întreţin pictând. În aceea perioadă, o călătorie în Franţa avea să fie hotărâtoare pentru parcursul meu: văzând acolo că şi persoanele cu handicap practică sportul, m-am gândit: „De ce nu aş face-o şi eu?”. În primăvara anului 1993, Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, în care eram înscris, a fost invitată la Conferinţa Europeană a Persoanelor cu Handicap care avea loc la Siófok, în Ungaria. Atunci am decis să parcurg traseul Lugoj – Siófok în fotoliu rulant, ca semn al prieteniei. Au fost 340 km străbătuţi în 4 zile. Urmarea firească a fost participarea la maratonul Challenge Day din Bucureşti. Am fost prima persoană în fotoliu rulant din România care a participat la o asemenea manifestare. Anul 1993 a fost, se pare, unul revelator, pentru că în luna august am plecat într-un nou turneu, de data această pană în Franţa. Maratonul Curajului a însemnat 3 400 km străbătuţi solitar, timp de 40 de zile. Am traversat Ungaria, Austria, Germania şi Franţa. Obiectivul era participarea la conferinţa naţională a asociaţiei Bougies de Noël, kilometrii parcurşi fiind un simbol al recunoştinţei faţă de toate persoanele şi organizaţiile care au sprijinit de-a lungul timpului persoanele cu handicap din România. Curajul de a porni singur în această călătorie a fost, cred eu, un exemplu pentru toate persoanele cu dizabilităţi de orice fel, şi nu numai. Am devenit cunoscut şi apreciat atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind primit inclusiv de doamna Danielle Miterrand la Palatul Elysée. Odată întors în România, am început să mă antrenez şi să particip, împreună cu alţi colegi şi prieteni din Lugoj, la competiţii sportive. Am devenit în scurt timp campion naţional la probele de viteză şi rezistenţă. În anul 1994 am s-au pus bazele Clubului Sportiv al Handicapaţilor Fizic Maraton’93, club care a devenit foarte repede cel mai puternic din ţară.

Aşa cum spuneam, aţi realizat foarte multe până acum, deşi pentru cineva cu mai puţină voinţă sau tărie de caracter aceste lucruri ar fi părut dificile, ca să nu spun imposibile. Vorbiţi-ne mai pe larg despre expediţiile dumneavoastră.

piramideÎn anul 1995 am decis să pornesc într-un nou traseu, de data aceasta un tur al lumii în scaunul rulant, pentru a ajunge la Atlanta, cu ocazia deschiderii Jocurilor Paralimpice. Punctul de pornire a fost Bucureştiul, în 15 mai 1995. Am traversat România, Ungaria, Slovacia, Polonia, Suedia, Danemarca, Germania, Olanda, Belgia, Franţa. Din păcate, la graniţa cu Spania am fost nevoit să mă opresc, deoarece nu am mai găsit sponsori. Am fost foarte decepţionat că nu am reuşit să finalizez acest proiect, visam de multă vreme să particip la aceste jocuri, iar condiţia fizică nu era în nici un caz un impediment. Însă, trei ani mai târziu, am început un nou turneu în jurul lumii. M-am reîntors în ţară în mai 1999, după ce am traversat România, Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Canada, SUA (coasta estică şi 500 km pe coasta vestică), Australia (coasta estică de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia, Bulgaria şi din nou România.

GWR-certificatÎn 20/21 octombrie 2001, am intrat în Cartea Recordurilor pentru doborârea recordului de 124 km, cea mai lungă distanţă efectuată cu un scaun rulant pe o pistă de stadion timp de 24 de ore. Astfel, în 19 ore şi 16 minute, am doborât precedentul record deţinut de către un canadian, până la terminarea celor 24 de ore stabilind un altul, de 132 de km. Acest eveniment a avut loc în California, la College of the Canyon, la ultimele ture de stadion fiind însoţit şi încurajat de câţiva prieteni, vecini şi copii. Noul meu record este şi parte şi a unui serial documentar despre persoane extraordinare cu handicap din lumea întreagă. Documentarul se intitulează Broken Wings (Aripi frânte) şi este produs de compania Amphion Productions Inc. din Los Angeles. Un alt turneu realizat a fost în primăvara anului 2003, de la Los Angeles la Chicago pe renumită Route 66. Am străbătut 3 800 km în 66 de zile trecând prin statele: California, Arizona, New Mexico, Texas, Kansas, Oklahoma, Missouri şi Illinois. Au urmat alte două, în 2006, respectiv 2008, primul având loc în Europa, iar al doilea în Rusia.

Sunteţi un model pentru multe persoane. Credeţi că lucrurile au evoluat în ultimul timp, în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi a persoanelor cu dizabilităţi fizice? Mă refer atât la mentalitatea celor care ne înconjoară, cât şi la facilităţile care ar trebui, prin lege, să le permită, de exemplu, accesul la mijloacele de transport, la clădirile publice etc.

Mentalitatea romanilor legată de persoanele cu dizabilităţi a evoluat după 1989, iar lucrurile s-au mai schimbat, dar consider că suntem încă departe de ceea ce se întâmplă în Europa şi în ţările „civilizate” în general. Eu mă consider un norocos pentru că am un loc de muncă. Lucrez acum la Centrul de Protezare şi Reeducare Funcţională a Handicapaţilor Fizic din Lugoj. În timpul liber pictez sau construiesc pagini web. Mă consider un caz fericit, în condiţiile în care persoanele cu dizabilităţi se integrează social mai greu şi li se oferă prea puţine şanse pentru a se angaja undeva. Mă tot întreb cum se poate cineva descurca financiar cu 293 de lei pe lună? La noi, preţurile sunt ca în Occident, dar acolo indemnizaţia este de minimum 300 euro. Mă simt discriminat deoarece transportul în comun, locurile publice, trotuarele sunt prea puţin accesibilizate. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să aştept pe cineva în stradă, iar lumea care trecea pe lângă mine să se uite cu milă. Unii au încercat chiar să îmi dea bani, crezând că sunt cerşetor.

Persoane care v-au sprijinit? Modele?

Sunt foarte multe persoane şi companii care m-au sprijinit în acţiunile mele. Am să enumăr doar câteva: Doina Vargatu, Marius Martinescu, Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, Primăria şi Consiliul Local Lugoj, Amphion Productions SUA, Medrom, Fundaţia Copii Sănătoşi, Ivatherm, Invacare Internaţional, Provident Financial, comunităţile de români din Australia, SUA, Canada, Germania, Kuschall Elveţia, Praschberger Austria, Sopur Germania…. şi mulţi alţii. Modelul meu este Rainer Kuschall, campion paralimpic la atletism în urmă cu mulţi ani, în prezent fondatorul şi directorul unei firme elveţiene care produce scaune rulante. Voi folosi de altfel un asemenea scaun cu acţionare manuală în următoarea mea expediţie.

Dacă tot aţi menţionat-o… ştiu că va avea ca punct de plecare de plecare Los Angeles, destinaţia fiind Santiago de Chile. Am putea intra puţin în detalii?

Va începe în aprilie 2010 şi va fi parte a unui proiect cinematografic realizat de către o companie din SUA, care intenţionează să realizeze un documentar despre mine. Ţările pe care le voi parcurge timp de 3 luni vor fi: SUA – Mexic – Guatemala – Salvador – Honduras – Nicaragua – Costa Rica – Panama – Columbia – Ecuador – Peru – Chile; în total o distanţă de aproximativ 12 000 de km, în scaun rulant acţionat exclusiv manual. Voi avea la mine, ca de obicei, 2 bagaje care vor conţine strictul necesar: un laptop pentru actualizarea website-ului, un aparat, foto/video, trusa de scule, 2 schimburi de haine, mp3 player, costum de ploaie, etc. Cei care doresc să vadă fotografii, detalii sau informaţii despre turnee sau despre viitoarea expediţie sunt rugaţi să viziteze website-ul meu: www.c2k.ro care va fi actualizat în momentul în care voi pleca în America de Sud.

Vorbiţi-mi puţin despre cealaltă pasiune a dumneavoastră, pictura. De altfel… aveţi şi alte pasiuni?

Pictez încă din copilărie şi am participat la câteva expoziţii în SUA, Canada, Australia, Franţa şi România. Picturile mele pot fi văzute şi pe website-ul personal. De ceva timp am început să scriu o carte autobiografică care va fi probabil finalizată după ce mă întorc de peste ocean.

Nu ştiu dacă aţi avut timp să aruncaţi o privire, dar LumeaMare e un blog specializat în redarea impresiilor de călătorie. Aveţi vreun mesaj de transmis cititorilor noştri?

Am vizitat site-ul pentru prima oară acum şi mi se pare foarte interesant. Cred că ar trebui să aveţi şi o ediţie tipărită. Mesajul meu pentru cititori este: Urmează-ţi visul! Dacă ai încredere în tine şi în forţele proprii, reuşeşti!

IM000174

Dacă mai aveţi ceva de adăugat…

Dacă sunt persoane care doresc să contribuie cu sugestii, idei sau financiar la următorul proiect sunt rugate să mă contacteze prin email: vasi.c2k@gmail.com. Nu ezitaţi să vizitaţi site-ul pentru a urmări desfăşurarea următoarei călătorii, începând cu luna aprilie a acestui an.

Vă mulţumesc şi vă urez drum bun! Vă aşteptam cu impresii din America de Sud!

Interviu realizat de: Alina Danciu

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.