Frânturi de poveste

Misaki – Mirona Grigore ne-a încântat la cea de a treia ediţie a poveştilor din LumeaMare cu amintirile ei din Japonia şi a fost de acord să le puna apoi şi în scris, pentru că ar fi fost păcat să rămână doar vorbe care zboară. Le puteţi citi mai jos:

Pana si povestile trebuie sa aiba un fir conductor al lor, sa se aprinda cu o voce ragusita si sa continue intr-o inlantuire logica. Pentru ca povestea mea de sambata, de la Povestiri din Lumea Mare, n-a fost o inlantuire a gandurilor, ci mai degraba a sentimentelor , dar si pentru ca simt ca mai aveam atatea de spus, am decis sa-i pun eticheta de “frantura de poveste”. I-am taiat nasul.

Cel mai mare impact l-a avut asupra mea deplina siguranta in care m-am regasit datorita conduitei sociale japoneze:

Indiferenta nu este o atitudine socialmente acceptata

Cateodata nu ne pasa de soarta celor din jur sau de ceea ce ne inconjoara. Este valabil pentru Romania, dar este valabil si pentru Japonia. Diferenta este insa ca a arata fatis ca nu-ti pasa, a te comporta in consecinta, nu este bine primit in Japonia. Sa fii egoist in public iti poate atrage izolarea fata de comunitate, ceea ce suna a pedeapsa suprema intr-o tara care te educa din copilarie ca esti parte dintr-un intreg si ca e datoria ta sa nu iesi ca un ghimpe in evidenta, ci sa contribui cum poti tu la armonia intregului.

Nu am reusit sa ma pierd niciodata in Japonia. Cand paream un pic dezorientata, se gasea cineva pe care nu-l mai vazusem in viata mea sa incerce sa-mi explice, in japoneza, prin semne, in cateva cuvinte in engleza, cum sa ajung unde doream sa ajung. Multi japonezi m-au condus direct la destinatie, chiar daca asta le-a intrerupt drumul lor zilnic.

Intr-o zi, vizitand un muzeu din Osaka, am fost trasa usor de maneca de o doamna mai in varsta care mi-a oferit o pictura traditionala japoneza spunandu-mi ca si eu sunt departe la fel ca fiica dansei ce studia in Canada. Imi oferea pictura ca sa-mi amintesc de mama mea cum spera sa-si aminteasca si fiica ei de dansa.

Alta data, in cladirea unde lucram ca instructor de engleza pentru niste copilasi in timpul meu liber, se organizau cursuri de ceramica. Cum sunt mare iubitoare de mestesuguri traditionale am prins a privi cu entuziasm farfurioarele si bolurile cu motive tipic japoneze lasate la uscat pe o masuta. O doamna a venit si m-a intrebat daca imi plac farfurioarele pe care le facuse dansa. Acele farfurioare se odihnesc azi in dulapul bucatariei mele fiindca doamna mi le-a oferit ca sa le duc acolo, la mine in tara si sa-mi amintesc de ea si de timpul petrecut in Japonia.

Chiar si tinerii inteleg sa respecte legile nescrise ale societatii. Un tanar care studia probabil la aceeasi universitate cu mine, dar pe care nu l-am mai vazut de atunci vreodata, m-a ajutat intr-o dimineata intr-un fel providential. Nu aveam maruntul necesar pentru a plati biletul in masinaria de langa sofer, ci o bancnota prea mare ce nu putea fi schimbata. Vazand ca ma cuprinde disperarea fiindca nu puteam sa platesc si sa cobor unde era statia mea, tanarul a platit linistit si biletul meu, iar apoi, oricat am insistat sa-i inapoiez banii nu s-a lasat induplecat pe motiv ca “suntem colegi la aceeasi universitate”.

In jurul unei mese pline cu ceai cald si sake, intr-o seara mai racoroasa de noiembrie, am realizat ca sunt singura ce-si “da cu parerea” despre tot si toate in timp ce japonezii fie ma aprobau discret, fie numai zambeau politicos. La inceput a fost frustrant, oare de ce nu sunt dezbateri, m-am gandit, de ce nu-si spune toata lumea oful? Apoi am inteles ca nu e absoluta nevoie sa-ti strigi parerea in patru colturi daca are potential sa jigneasca pe cineva, fie si numai contrazincandu-l. Am mai observat ca toti se invitau unii pe altii inainte sa guste din mancarea pe care o imparteam intre noi intotdeauna si nimeni nu era dornic sa ia ultima bucatica de teama sa nu para nepoliticos fata de nevoile celorlalti.

Prieteni de tacere

Cand iti faci un prieten nou, de obicei la primele intalniri se povestesc diverse aspecte ale vietii, din ce in ce mai multe amanunte sunt oferite astfel incat sa puteti afirma ca “va cunoasteti”.  Cum eu nu stiam destula japoneza si nici ei destula engleza, comunicarea mi s-a parut dificila la inceput cu cei care aveau sa-mi devina prieteni in Japonia. Barierele dintre noi ma frustrau imens si, pana la sfarsit, m-am temut ca n-o sa pot exprima cum trebuie cata afectiune le port.

Curand insa, am realizat ca, desi nu puteau de multe ori sa-mi spuna ceea ce voiau sa-mi povesteasca, faceau tot felul de gesturi micute pentru mine, imi aduceau cate o cutiuta de bomboane pe care o imparteam frateste la ora ceaiului, veneau cu mine de fiecare data cand aveam vreo formalitate de indeplinit (permis de biblioteca, diverse acte pe la administratii, bilete mai speciale de tren, abonamente, facturi etc), cand mergeam la diverse evenimente faceau pe translatorii si nu ma lasau niciodata singura, la plecare mi-au organizat diverse “good-bye party-uri” si s-au trezit Dumnezeu-stie la ce ora ca sa vina sa-mi faca cu mana si sa-mi spuna “sayonara” pentru ultima oara in fata autobuzului de la ora 6 dimineata, ce ma ducea spre aeroport…

Am inteles ca gesturile contau mai mult decat cuvintele pe care nu puteam sa ni le spunem. Si acum, dupa un an, tot mai primesc diverse pachetele de la ei si ma straduiesc sa le arat in acelasi mod ca-mi sunt prieteni.

Am invatat multe alte lucruri in Japonia. Am inteles ca toate lucrurile minunate de care ma bucuram veneau cu multa disciplina si  ordine, ca toate acele reguli nescrise puteau sa copleseasca enorm astfel incat rabufniri uimitoare apareau ici si colo.  Nevoia de a se exprima ca indivizi diferiti si de a respinge competitivitatea acuta ce le este intiparita inca de cand sunt copii ii impinge pe japonezi sa socheze lumea uneori, fie prin stiluri de moda destinate a sari in ochi (Gothic Lolita, Ganguro) sau izolare extrema (fenomenul “hikikomori”), fie prin sinucideri cu impact public sau atitudini de xenofobie si discriminare.

Aceasta este viata in Japonia si are contradictiile ei, ca peste tot. Cu toate acestea, daca intrebi un japonez unde ar prefera sa locuiasca, tot Japonia iti va raspunde in majoritatea cazurilor. Eu cred ca a trai in Japonia e ca si cum ai cuceri muntele Fuji: e greu, dar aduce multe satisfactii.

Impresii scrise de: Mirona