Pelerinaj către sufletul Japoniei (1)

Alina Rădulescu ne-a fost alături ca povestitor la cea de a treia ediţie a Poveştilor din LumeaMare. Îi mulţumim pentru că a pregătit pentru noi  şi pentru cei care nu au avut ocazia să audă, una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei…

Omul modern e arareori un pelerin. Prins în lumea lui postmodernă, fascinantă şi complicată, omul modern e mai degrabă turist, câteodată chiar călător (diferenţa dintre aceşti doi termeni nu ar trebui, cred eu, nicicând să ne scape din vedere). Uneori omul modern este chiar explorator, dar foarte rar pelerin. Pentru că pelerinajul înainte de toate presupune să abandonezi toate regulile lumii din care pleci, să te afunzi în nesiguranţă şi, cu paşi mărunţi, să găseşti un nou orizont, să dobândeşti noi certitudini. Ori cine îşi mai doreşte în zilele noastre să renunţe la toate acele pârghii pe care cu efortul experienţei le-a consacrat ca linii de forţă ale existenţei sale? Pelerinajul presupune credinţă. Nu credinţa cum ne este ea predicată de Evanghelii, ci credinţa aşa cum o căutăm noi, oamenii, în vieţile noastre, prin lucruri mici şi idealuri măreţe.

“Oyama-sankei” a fost numele încercării vieţii mele. “Oyama” în limba japoneză ar putea fi tradus prin “slăvitul munte”, este una dintre modurile în care locuitorii regiunii Tsugaru se referă la Muntele Iwaki (1625 m), cel mai înalt munte din regiune. “Sankei” este doar unul dintre numeroşii termeni pe care limba japoneză îi are pentru a traduce termenul “pelerinaj”. Evenimentul are loc anual, timp de trei zile, momentul de apogeu  fiind pe data 1 august după calendarul Lunii (anul trecut aceasta a fost 20 septembrie). Sunt trei zile în care, printr-un eveniment lipsit de fast, dar încărcat de semnificaţii, de bucurie, de extaz, locuitorii regiunii închină rugăciuni Zeiţei Muntelui sacru, mulţumindu-i pentru bunătatea cu care le-a dăruit recoltele şi pentru bunăstarea caselor lor.

Spiritualitatea japoneză adăposteşte un adevărat cult de veneraţie pentru munţii sacri. Zeii munţilor sunt cei mai puternici şi mai temuţi din panteonul japonez, iar consecinţele acestui cult se reflectă chiar şi în multe dintre noile religii japoneze. În viziunea ancestrală, Zeul Muntelui era cel care, la venirea primăverii cobora din munţi, pe câmpii, devenind Zeul Recoltelor, pentru ca toamna să se întoarcă în înălţimi şi să vegheze asupra întregii comunităţi. Exista aşadar, încă de timpuriu, obiceiul ca la venirea toamnei oamenii să organizeze festivaluri şi ceremonii de mulţumire. Pentru locuitorii din Tsugaru, Muntele Iwaki este întruparea acestei credinţe, el este Zeul Muntelui în sine, iar Oyama-sankei este dovada că gratitudinea faţă de forţele transcedentale ale naturii este un sentiment pe care modernitatea şi raţionalizarea vieţii nu au reuşit să-l înlăture.

Ce caută în acest peisaj un străin? Un asemenea eveniment, încărcat de semnificaţii sacre nu merită să fie tratat cu dorinţa de exotic al unui turist şi nici măcar curiozitatea neimplicată a unui cercetător nu îi este parcă adecvată. Dar nu acestea sunt motivele care mi-au îndreptat paşi către vârful Muntelui Iwaki în timpul Oyamasankei. Urcasem deja ca orice turist muntele, chiar de două ori, până la momentul Oyamasankei. Îl urcasem şi îl coborâsem prima dată la scurt timp după ce am ajuns în Tsugaru şi mă îndrăgostisem de el. Era un sentiment pe care cu greu aş putea să-l explic în vreun mod cunoscut. Admiraţie şi fascinaţie. În acelaşi timp, vederea acestui munte (care este vizibil din aproape orice colţ al orăşelului în care locuiam) îmi provoca un inexplicabil entuziasm. Nu a fost chip să nu cedez acestui sentiment. Din faţa ferestrei mele, vedeam cum deschideam ochii dimineaţa silueta maiestuoasă a muntelui şi, nu de puţine ori, imaginea sa a fost singurul lucru care îmi ostoia dorurile de casă sau tristeţile de moment. Nu aveam nevoie de nimic altceva pentru a mă motiva să merg mai departe după prea multe ore de muncă. Creştea în mine o dragoste fără margini faţă de munţii Japoniei, una pentru care nu am căutat niciodată motive, pentru că mi se părea că simpla prezenţă a muntelui era o justificare suficientă.

M-am alăturat unuia dintre grupurile de muzicanţi care exersau cântecele tradiţionale pentru Oyama-sankei. Sunt două cântece care îi însoţesc pe pelerini pe tot parcursul drumului lor: unul la dus şi celălalt la întoarcere. Repetiţiile aveau loc o dată la săptămâni, iar bucuria mea era că voi fi implicată trup şi suflet în organizarea evenimentului. Cântam la jagara, un instrument tradiţional asemănător cinelului. Dar bucuria mea nu a fost doar asta, căci, ca orice iubire adevărată şi dragostea pentru Muntele Iwaki s-a dovedit a fi una generoasă, una care m-a răsplătit peste măsură pentru fiecare gest făcut. Am cunoscut cei mai frumoşi oameni, oameni care mi-au fost mereu alături, alături de care am trăit cele mai frumoase experienţe, care m-au vizitat pe patul de spital şi mi-au deschis porţile sufletelor lor. Pare un lucru firesc, dar este aproape o minune. Când eşti singurul străin într-un grup de japonezi care încearcă să menţină vie o tradiţie, când eşti cel care vrea să pătrundă în inima comunităţii lor şi să ia parte la cel mai important eveniment care are loc acolo, să nu fii privit ca un intrus este un noroc şi o binecuvântare, dar mai ales, este dovada bogăţiei sufleteşti a unor oameni care îţi înţeleg şi îţi împărtăşesc entuziasmul.

Va urma…

Impresii scrise: de Alina Rădulescu