Pelerinaj către sufletul Japoniei (2)

În ziua Oyama-sankei, plecarea se face la 5 dimineaţa. Toată lumea poartă costume albe. Are loc un mic ceremonial de purificare, ne închinăm cu faţa la muntele nostru şi plecăm cântând şi purtând cu noi uriaşi pari de lemn cu steaguri colorate şi fâşii de rumeguş în vârf. Totul de desfăşoară aşa cum am citit în cărţi, doar că nici un autor nu reuşise să-mi descrie voioşia în stare pură pe care o împărtăşeam cu alaiul uriaş de oameni. Nu e deloc uşor să mergi şi să cânţi, dar copii din grup răspândesc o veselie cu greu imaginabilă: plictisindu-se mă iau în braţe sau mă pun să-i car în spate. Ei nu au cum să ştie că sunt ieşită de curând din spital şi doctorul nu mi-a dat voie nici măcar să urc muntele. Pe drum vedem oameni care ies în faţa caselor lor ca să ne salute şi să ne asculte. Nu ne putem opri, dar îi salutăm zâmbind şi îndemnul lor "Keppare" (echivalentul în Tsugaru-ben pentru "Ganbarre" - "Break a leg"-ul japone...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!