Durian, putoare şi savoare

Prima mea experienţă cu fructul numit durian s-a petrecut într-o dimineaţă, pe la 3 şi jumătate. Mergeam cu un autobuz prăpădit şi un şofer care ba râgâia ba scăpa câte un pârţ sonor, de la Kuala Lumpur la Kuala Perlis de unde trebuia să luăm feribotul spre Pulau Langkawi. Călătoria a durat toată noaptea iar pe la jumătatea ei, şoferii au făcut o pauză într-un loc plin de tarabe cu fructe, cu un mic food court lângă şi cu câteva toalete. Auzisem despre durian dar încă nu mâncasem. Am văzut taraba, m-am apropiat de ea. Mai întâi am întâlnit mirosul. Am crezut că mă urmăreşte şoferul, cu pârţurile lui cu tot. Mă uit în jur, niciun şofer. Toaletele erau departe deci mirosul trebuie că avea altă origine. Ground zero-grămada de durian.

Fructele arată ca nişte buzdugane cu coadă groasă şi lemnoasă iar coaja e dură, plină de ţepi.

Copilul care vindea fructele (dimineaţa la 3 şi jumătate) mi-a desfăcut un fruct şi mi l-a oferit gratis, probabil ca să râdă de mine împreună cu ceilalţi trei-patru puşti din jurul tarabei. Am văzut sclipirea din ochii lui şi mi-am spus că orice ar fi, nu voi da semne de dezgust, şi de-ar trebui să-mi înghit limba pentru asta. Ei bine, n-a fost cazul şi m-am bucurat să citesc dezamăgire în ochii pruncilor care n-au mai avut motiv să râdă de farang. Durianul e un paradox alimentar, e Frumoasa şi Bestia în aceeaşi persoană simultan, e dr. Jeckyll şi Mr. Hyde cu o singură faţă, e un fruct cu dublă personalitate nedisimulată. Pute ca dracu’ şi lasă un gust plăcut pe vălul palatin, o unsoare uşor alcoolică pe esofag. E chiar interesant.

A doua experienţă durian, în piaţa din Trang, Thailanda.

Miezul durianului e ca un soi de cremă alb-gălbuie şi foarte densă, strânsă în jurul unui sâmbure. Sâmburele nu se mănâncă.

Oamenii relaţionează cu durianul în două feluri: îl urăsc din prima clipă ori îl iubesc din prima clipă. O tanti din Malaezia ne povestea că unii pun cojile de durian sub patul din dormitor pentru că le place mirosul foarte mult. Altcineva spunea că durianul are efect afrodisiac dacă-l miros bărbaţii (cum ar veni, e un fel de sangre de torro doar că nu se bea ci se miroase) pentru că mirosul lui aduce a…na, că mă ruşinez să o spun pe şleau. Oricum ar fi, cred că durianul e asemeni călătoriilor în alte stări şi lumi, pe care le fac şamanii, o experienţă diferită de la individ la individ.

Trecând peste partea uşor filosofică a poveştii mele, mă întreb ce sărăcia o fi fost în capul primului om care a mâncat durian, cum a realizat că putăciosul din pom e bun de mâncare? Ori poate, primului om care a mâncat durian i s-o fi părut că miroase frumos şi probabil deţinea destul de multă putere de convingere ca să-i determine şi pe alţii să mănânce. Ori poate s-a întâmplat cum se întâmplă în cazul meu: cred că Asia îmi schimbă inima şi se joacă într-una cu simţurile mele, pentru că, lucru ciudat, de când am adulmecat prima oară durianul, constat că fiecare întâlnire cu acesta e tot mai plăcută, constat că duhoarea s-a dus lăsând loc parfumului. Cine ştie, poate până plec, mă convertesc la durianism. Adio Aqua di Gio!

Update:

Am văzut că stârneşte poveste istoria cu durianul şi m-am interesat pentru voi (mamă ce mai plouă la ora asta îm Bangkok). Am aflat şi de ce îmi place mirosul durianului tot mai mult pe zi ce trece. Durianul pe care l-am mirosit şi mâncat prima dată în Malaezia era durian malaezian. Adică din cel împuţit. Da, există mai multe specii iar thailandezii nu mănâncă decât arareori din cel malaezian, preferându-l pe cel thailandez, cu miros plăcut (sigur că şi noţiunea asta e discutabilă, în fond discutăm despre acelaşi dihor, doar că unul e mai spălat), ceva mai fin, asemănător cu mirosul şerveţelelor parfumate, acelea de pe vremea lui Ceauşescu (seamănă puţin cu ghimbirul). Un alt detaliu important: durianul necopt nu miroase foarte tare dar are miezul (îmi pare rău că nu ştiu cum să fiu mai clar, dar miezul e substanţa aceea cremoasă din jurul sâmburelui, doar acela se mănâncă) de consistenţa mărului şi nu-i bun de mâncat. Durianul prea copt are miezul aproape pastă şi miroase teribil, nici acesta nu-i o distracţie dacă eşti dotat cu simţul mirosului. Durianul perfect e undeva între cele două stări, e abia copt şi deşi cremos în mijloc e încă ferm. Cum deosebeşti durianul malaezian de cel thailandez? Ei bine, trebuie să-l desfaci. Cel malaezian are mai puţin miez cremos şi mai mult sâmbure, în vreme ce la cel thailandez situaţia-i invers. Eh oricum ar fi, îmi susţin teoria cu experienţa personală, deci vă doresc măcar un durian în viaţa asta, altfel n-o să înţelegeţi nimic din ce am spus mai sus. Cât despre dulciurile din durian, mă declar fan al îngheţatei, am mâncat una în Chatuchak Market. Aş fi mâncat un kilogram odată, atât e de bună. Are gustul durianului dar îi lipseşte putoarea. Şi mai e şi rece, culmea. Combinaţia perfectă.

Îngheţata de durian e cea galbenă.

Impresii şi foto: Adi Hădean

Sponsori:

Aerotravel, Carrefour România, Casa-mea.ro, Lunch box, România Liberă.ro, Trilulilu.ro și Autoritatea pentru turism a Thailandei, CasaBio, Wok’nRoll, Foodie.ro.