Filozofia alpinismului

Cornel Coco Galescu s-a născut la Caransebeş. A urcat prima dată pe munte la vârsta de 10 ani, cu gândul să înveţe să schieze. S-a născut atunci o pasiune care este vie şi acum, după 30 de ani şi nenumărate expediţii pe cele mai înalte vârfuri ale lumii. Realizările sale de care se simte legat: premiera mondială din Turcia, premiera românească pe ruta tehnică din Aconcagua, premiera românească pe Vf. McKinley (Alaska), premiera românească pe Vf. Cerro Solo din Patagonia, ascensiunea solitară pe Vf. Sitta Chuchura din Himalaya, tura pe schiuri din Laponia, premiera românească din Ama-Dablam Himalaya, premiera românească pe schiuri la Polul Nord. Urmează un scurt dialog cu alpinistul, dar şi cu omul Cornel Coco Galescu.

– Coco, de unde pasiunea pentru munte? Eşti un împătimit, ai cucerit atâtea şi atâtea culmi. Iar când vorbeşti despre alpinism, o faci în termeni filozofici. Există o filozofie a alpinismului?

– Vorbind la modul general, nu există reţete pentru explicarea alpinismului. Ce te cheamă, ce te îndeamnă să rişti, să suferi, să te îndepărtezi de oraş, de normalitate? Să părăseşti o locuinţă călduţă, cu mâncare gătită, cu televizor şi alte mijloace indispensabile unui trai decent, pentru a locui într-un cort bătut de vânt şi ninsori, pentru a mânca tot felul de prafuri care-ţi păcălesc foamea mai mult decât ţi-o potolesc, pentru a te căţăra cu mâinile îngheţate pe abrupturi şi pereţi, pentru o “cucerire inutilă “cum spunea Lionel Terray? Şi totuşi.. Muntele mi-a oferit şansa de a cunoaşte oameni şi locuri, de a mă cunoaşte pe mine însumi. Am trecut prin situaţii critice, uneori la limita supravieţuirii sau a rezistenţei umane. Am văzut oameni murind lângă mine, dar am trăit şi momente în care persoane din diferite colţuri ale lumii s-au întâlnit pentru prima oară şi au povestit de parcă se ştiau de-o viaţă. Acolo sus, în munte, sentimentul solidarităţii este cu adevărat real. Libertatea are în munte orizonturi nelimitate. Respiri prin toţi porii, iar timpul se dilată oferindu-ţi cu generozitate şansa de a înţelege veşnicia. Regretatul cronicar sportiv Ioan Chirilă scrie în cartea sa Viaţa la puls 200: „Nu ştim dacă alpinismul este singurul sport cu suport filozofic – termenii ar putea să şocheze – dar e sigur că lumea alpiniştilor are un mod de a gândi aparte, pe care nu se sfieşte să-l mărturisească. Alpinismul e o necesitate pe care fiecare dintre noi o purtăm în suflet; toţi copiii se caţără. Dar alpinismul e mult mai mult decât dorinţa de a te căţăra pentru a privi lumea de sus. O spune atât de frumos alpinistul francez Gaston Rébuffat: “În drum spre Annapurna, când spre sfârşitul zilei, soarele se pierdea dincolo de zare, încercam o stare de spirit de mare seninătate la vederea atâtor lucruri naturale şi simple: acest foc de lemne, această vâlcea, aceşti munţi de magnet, acest văzduh de pace şi tăcere,  această boltă care îşi aprinde stelele. Eram fericit că sunt acolo. Mă gândeam la tinereţea mea, la copilărie, la primele mele escalade, atât de asemănătoare, în spiritul lor, cu cea pe care o trăiam acum, şi-mi spuneam: e într-adevăr ca prima oară.”

– Care sunt momentele care te-au marcat de-a lungul expediţiilor? Bănuiesc că nu-s puţine şi mai ales că nu-s deloc banale.

– Dacă ar fi să amintesc în pripă doar câteva dintre experienţele mai interesante petrecute în munţi aş spune: noaptea petrecută în Fisura Albastră alături de prof. Eugen Seracin şi Aurel Neron în 1987, urcarea în creasta Sheldei – Caucaz, în 1990, supravieţuirea de la 6600 m din Dhaulagiri Himalaya (când o furtună de zăpadă s-a dezlănţuit în toiul nopţii şi mi-a acoperit cortul) în 1996, salvarea unui american şi a unui sloven la peste 7000 m în Cho-Oyu Himalaya în 1998, aniversarea zilei de naştere a lui Adrian Prelipceanu într-o grotă de gheaţă din peretele lui Fitz – Roy din Patagonia în 2000, salvarea lui Sorin Baciu dintr-o crevasă în Dhaulagiri 1996, moartea alpinistului rus în Cho-Oyu la câteva ore după urcarea împreună la tabăra 3 în 1998, urcarea cu coastele fisurate în Everest la 7500 m şi mai apoi criza de rinichi în 2003, întoarcerea riscantă din toiul nopţii de pe vârful Aconcagua în 1998, avalanşele din Munţii Ţarcu, Retezat şi mai apoi Himalaya, frigul din Laponia, rana de la picior din Alaska, noaptea pe gheţarul suspendat dinaintea cucerii vârfului Ama Dablam.


– Poveşti impresionante pentru muritorii de rând; muntele poate fi nemilos sau cel puţin aşa mi se pare mie.  Să vorbim puţin si de locurile tale natale. Ştiu că în Munţii Poiana Mărului se practica enduro. Când am scris data trecută despre acest sport, am avut foarte multe reacţii negative. Care e poziţia ta legată de acest subiect?

Pasionaţii de enduro trebuie să-i respecte pe ceilalţi, trebuie să respecte muntele, flora, fauna etc. Această pasiune trebuie să se desfăşoare în spaţii special amenajate şi nu haotic. Ca un iubitor şi călător pe potecile montane observ de la an la an cum solul, pajiştile, păşunile, cărările de munte se degradează datorită motoarelor. Din punctul meu de vedere muntele este un fel de biserică, cea mai pură şi mai sinceră apropiere de înalt. De aceea nu văd cu ochi buni agresarea tot mai furioasă a mediului. Am avut şansa să călătoresc foarte mult dar nu am văzut niciunde un mai mare abuz asupra mediului decât la noi. Nu ne putem mândri cu faptul că vin străinii cu motoarele în munţii noştri, ei speculează o lipsă de reguli. Turiştii străini care vin la noi în ţară nu sunt cele mai elocvente exemple în domeniul turismului montan. Această disciplină se confundă adeseori cu descătuşarea unui om frustrat, închistat în spectrul unui regulament emis de o ţară civilizată. Această permisivitate românească nu trebuie să fie un motiv de mândrie, ci un semnal de alarmă privind vânzarea ultimului flagel de demnitate naţională. Poate greşesc, dar dacă eu fac asta, atunci greşesc toate ţările civilizate în care plimbatul cu motorul prin munţi fără nici un regulament este interzis.

– Foarte inspirată comparaţia muntelui cu o biserică. Legat de planurile tale de viitor, ce îmi poţi spune?

– Mă gândesc cu ardoare la revenirea în Himalaya, dar şi la o incursiune pe schiuri la Polul Sud, pe urmele lui Amundsen şi Scott.

– Mult succes, sunt convinsă că vei reuşi să ajungi şi acolo!

Îţi vei nota poate şi câteva sfaturi legate de munte, date de un cunoscător. Daca ai vreo intrebare pentru Cornel Coco Galescu, nu ezita, va răspunde cu mare drag!

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.