călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Jun
2011
Vacanţa cea mai scumpă din lume
«Mai avem mult?» «Nu, aproape am ajuns.» «Cât de aproape?» «Dacă nu eşti cuminte, data viitoare nu te mai iau cu mine.» «Bine, iartă-mă, nu mai fac. Dar mai avem mult?»
Insistam de fiecare dată să mă ia cu ea când mergea la livadă. Satul era pe coline, aşa că urcam şi coboram, când începeam să obosesc mă plângeam, dar nu aş fi renunţat pentru nimic în lume la acele dimineţi. Eram mândră să mă trezesc cu noaptea în cap şi să fac un lucru de om mare. Şi când ne întâlneam cu câte un vecin care mă întreba sfătos : «Tu de unde eşti, de la sat sau de la oraş?» răspundeam sigură pe mine, de fiecare dată : «Io mi-s săteancă!» De fapt în grai bănăţean ar suna puţin altfel, dar mi-e teamă că nu veţi înţelege.
După ce ajungeam la livadă inspectam pomii, mâncăm mere, pere, prune, caise. Nespălate, bineînţeles. Mai furam şi câte o nucă verde şi îmi pătam rochia. Iar dacă găseam şi mure, atunci când mă striga, ezitam puţin înainte să mă arăt. Nu de alta, dar nu era niciodată fericită să descopere că iar am făcut o trăznaie.
Plecam înapoi, cu un coş plin cu fructe şi mă uitam plină de admiraţie la ea cum îl poartă pe cap. Aveam şi eu coşuleţul meu, dar îl umpleam cu tot felul de gâze, melci, pietre şi te miri ce-mi mai trecea prin cap. De obicei rezistam vreo zece minute înainte să întreb nevinovată : «Mai avem mult până acasă?»
Nu vreau să cad în păcatul nostalgiei. Cred că trebuie să privim mereu înainte. Însă îmi va părea rău mereu de toţi copiii care nu vor putea trăi o vacanţă la sat. Care nu se vor putea juca cu iezii, primavăra. Care nu vor putea bea apă rece din fântână fără să facă amigdalită. Copiii care nu vor putea vreodată încurca un bunic, în timp ce adapă vitele. Şi cărora acelaşi bunic nu le va spune vreodată poveşti în timp ce le da o cană de lapte proaspăt muls. Şi care nu vor merge niciodată cu bunica la denie la biserica din deal, în serile din săptămâna mare, deşi au doar patru ani. Care nu vor auzi toaca sunând în liniştea serilor de primăvară. «Şi eu vreau să învăţ să bat toaca! Mai avem mult până acolo, buni?»
Toţi banii din lume nu pot cumpăra o vacanţă la bunici.
12 Comentarii la “Vacanţa cea mai scumpă din lume”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
Alina, pe mine m-a cucerit în primul rând titlul articolului: “Vacanţa cea mai scumpă din lume.” Firesc, în primele milisecunde, m-am gândit la o vacanţă care costă mulţi bani.
Dar mi-am revenit repede, citind articolul. Frumos scris. M-am regăsit în el, pentru că am avut şi eu o copilărie fericită cu vacanţe lungi la bunici. Fiecare zi era lungă ca un veac, pentru că făceam nenumărate trăznăi, şi în acelaşi timp prea scurtă pentru toate aventurile la care aş fi vrut să iau parte…
Închei cu o întrebare: Fotografia din articol este din satul bunicilor tăi? N-am reuşit s-o deschid în format mai mare, aşa că nu pricep al cui e “(c)”-ul din dreapta-jos.
Alina, eu m-am numarat printre copiii norocosi cu bunici la tara. Vacantele petrecute acolo au avut un farmec cu totul aparte. Cate nazbatii am mai facut … poate am sa va povestesc cu alta ocazie.
Da, da, vrem! Mai ales pentru ca eu n-am avut parte decat de strabunici la tara si tin minte foarte putin. Aproape ca m-a facut sa plang Alina cu articolul ei.
Ce frumos! Si eu am copilarit la tara la bunici si apoi mi-am petrecut toate vacantele de vara pina la sfirsitul liceului acolo impreuna cu sora-mea si am adorat fiecare zi. Cind venea vara infloream amindoua ca doi boboci si plingeam cind incepea scoala si trebuia sa ne intoarcem la Cluj.Si am atitea amintiri placute, am avut o copilarie asa de fericita! M-ai facut sa-mi fie tare tare dor de bunicii mei si de acele vremuri!Si pe mine chiar m-ai facut sa pling pt ca i-am lasat cu multi ani in urma salutindu-ma amindoi cu mina din poarta casei si am plecat departe si pina in ziua de azi am preferat sa mi amintesc asa si inca nu am avut curajul sa merg sa pun o floare la mormintul lor..
Draga Adi, iti multumesc pentru cuvintele frumoase. Fotografia e facuta intr-un loc pe care il iubesc eu mult, Muzeul Astra din Sibiu. Nu am pus casa bunicilor din egoism, vreau sa o pastrez doar pentru mine.
Lori, si eu ma gandeam la un articol cu nazbatii, asa ca ma bucur mult ca mi-ai luat-o inainte, te las pe tine prima! Sau poate il scriem impreuna!
Maria, dintre toti, tu ma intelegi cel mai bine cred. Si eu am lasat-o pe bunica mea in prag in noiembrie anul trecut si din pacate in iulie cand ma duc acasa nu o sa mai gasesc…Asta-i viata, stiu, dar ce cruda e viata asta uneori…Si de scris, am scris tot din egoism, ca sa nu uit.
ce frumos ai zis! din păcate, astfel de vacanţe chiar vor deveni cele mai scumpe căci acum se vând pachete turistice rurale pentru a reconstitui peisajul bunicii. unele lucruri nu pot fi înlocuite însă. rămâne doar să scriem şi să citim gânduri frumoase aşa cum ai scris tu.
Narcisa,multumesc! Dar cred ca ar trebui sa dau niste lamuriri. Eu vacante la sat am avut pana la patru ani, si de fapt stateam la bunici, parintii erau foarte ocupati. Sunt unul din copiii crescuti de bunici, ca atatia in generatia mea. S-a nimerit sa fie la sat in primii ani, dupa s-au mutat si imi petreceam mereu majoritatea vacantelor cu ei.
Ce voiam eu sa scot in evidenta insa nu e neaparat locul, ci grija, dragostea si atentia cu care ne inconjurau si pentru care ma bucur ca am avut ocazia sa le spun multumesc. Si ma mai bucur ca niciodata nu mi s-a parut ca totul mi se cuvine, ci am fost constienta de cat de norocoasa sunt. Si cat de norocosi au fost si sunt cei asemenea mie.
frumos spus,am plans.eu eram prea mica cand bunicii mei…am voie sa va invidiez?
Ica, nu voiam sa fac pe nimeni sa planga, sau cel mult sa fie lacrimi de bucurie…Si daca bunicii au plecat prea curand, sigur ai avut alaturi o matusa, un unchi, chiar o vecina…parintii…
Iti multumesc oricum pentru cuvintele frumoase! Mesajul meu nu voia sa fie unul trist, voiam doar sa (ne) amintesc sa ne bucuram de cei dragi, oricine ar fi ei, nu neaparat bunicii!
Alina: sigur, putem vorbi pe mail sa vedem cum putem scrie articolul, in comun sau individual. Dar mai pasuieste-ma putin, am alte articole in lucru acum
[...] încât să trec prin 2012 aşa cum am trecut prin 2011. Dă-mi putererea să trec peste despărţiri, să recunosc OAMENII care îmi ies în cale şi să mi-i fac prieteni, aşa cum s-a întâmplat cu [...]
[...] se întâmplă mereu cu un scop, nu? Despre vacanţa cea mai scumpă din lume v-am povestit deja. Ducându-mă în urmă cu gândul la acele vremuri nu pot să nu [...]