Pasiuni de călător

După ce Roxana a scris atât de frumos despre mine, m-am gândit că voi, cei care ne călcaţi pragul virtual, nu ne cunoaşteţi poate foarte bine. Ne citiţi articolele, sigur, însă câţi dintre voi ştiau oare că pasiunea vieţii lui Ghiocel(a) este pictura? Câţi ştiau că tatal ei a fost sculptor? Atunci când vorbeşti cu Ghiocel(a) despre artă,  iubeşti  asta din prima clipă. Arta, pe Ghiocel oricum o iubea deja. Nu ai cum altfel, pune prea mult suflet, i se luminează privirea şi te simţi privilegiat să asculţi un artist.

Însă arta nu este singura pasiune în LumeaMare. Avem trei vajnice motocicliste  (mă vor omorî pentru cuvântul ăsta, dar spuneţi voi dacă nu sună bine!), un fotograf pasionat, o căprioară care se caţăra pe orice stâncă şi, nu în cele din urmă, un gastronom. Dacă nu vă iese la numărătoare, fotograful şi gastronomul sunt unul şi acelaşi: Alex. Să începem însă…astăzi, prima parte din pasiunile călătorilor noştri. Nu vă întrebaţi care este a mea, cred că-i destul de evident. Mie îmi place să ascult oamenii. Ascultaţi-i pe cei de mai jos cu mine. Veţi vedea ca dragostea pentru călătorii nu vine întâmplător. Veţi vedea că fiecare călător este unic şi că acesta nu este doar un clişeu. Unii călători vor să regăsească aceea senzaţie preţioasă de libertate pe care o căutăm atât de mult cu toţii. Şi folosesc un motor pentru asta. Alţii caută, în călătorii, acele crâmpeie din viaţa unui artist care le aduc poate aminte de viaţa lor. Şi, în acel moment magic în care se lasa furaţi de un anume tablou, nu mai au nici un regret. Unii colecţionează maşinuţe, tablouri, sau te miri ce. Eu colecţionez oameni. Nu ca să îi studiez cu răceală şi obiectivitate. Ci pentru ca fiecare are o poveste de spus. Poate că nici nu îşi dă seama de asta. Rolul meu este să scot povestea la suprafaţă.

Lori: “Ah, ador senzaţia aia când sunt pe două roţi, în oraş e un pic stresant, dar când fac drumuri mai lungi, e extraordinar, îmi place senzaţia de libertate (sună cam clişeistic, dar aşa se simte). Când sunt pe motor, sunt acolo cu totul, nu prea mă gândesc la altceva. Cu motocicleta am văzut mare parte din ţară, cea mai lungă tură a fost de vreo 2000 de km şi mi-a plăcut mult ce-am văzut. O să vă povestesc eu cândva. Nu ştiu de unde am moştenit dragostea pentru motor, cu siguranţă nu din familie. Tata a fost şocat când i-am zis că mi-am luat motor. Însă am prieteni care au aceeaşi pasiune şi este minunat când ne întâlnim şi mergem împreună pe undeva. Îmi amintesc, când am văzut şi auzit primele motoare prin Bucureşti, mi s-a făcut un gol în stomac de plăcere. În momentul ăla mi-am dorit să am un prieten cu motor, care a şi apărut la un moment dat. Eram un pasager incomod pentru că mă mişcam tot timpul în spatele lui, explicaţia mea fiind că vreau şi eu să văd ce face el acolo în faţă. În secunda doi a oprit şi mi-a spus următoarele: “Eşti nebună! Nu te mai mişca atât că ne dai pe amândoi pe jos. Dacă vrei să vezi ce se întâmpla în faţă, ia-ţi motor şi mergi cu el şi ai să vezi singură!” Zis şi făcut! A urmat şcoala, primul motor, prima iubire şi acum fac research pentru al doilea care, sper eu, mă va duce pe drumuri neasfaltate.”

Ghiocel(a): “Am început să pictez din clasa a V-a, la cercul de la Casa Pionierilor; am pictat apoi în Liceul de Arte Plastice Octav Băncilă din Iaşi, de la14 la 19 ani. Am  şi citit enorm; după o analiză a perspectivelor am făcut filologie; în timpul facultăţii am pictat mai rar. Am devenit profesoară; am continuat să pictez destul de rar însă, mai ales în vacanţele şcolare. La un moment dat am avut mai mult timp, am lucrat intens, am avut o expoziţie şi atât. Am două portrete, al lui Eminescu şi al Veronicăi Micle la casa Veronica Micle din Târgu Neamţ. Din 2000 până în iarna lui 2011 nu am pus mâna pe pensule. În schimb, am văzut muzee importante din Europa, mă fascinează şi arhitectura de când am început să călătoresc. Pictura pentru mine înseamnă o dorinţă neîmplinită pentru că mereu, mereu în viaţa mea a fost nevoie de mine în direcţiile normale ale unei familii – soţie, mamă, bunică şi am optat pentru a fi de folos celor dragi decât să-mi urmez numai dorinţele mele. Să le am pe amândouă, familia şi pictura, nu a mers şi regret. Pictura cere un spaţiu (atelier), un fel de izolare temporară cu  subiectul, culorile şi, pentru a obţine calitate, mult exerciţiu. Nu le-am avut. Am înlocuit dorinţa de a picta cu dorinţa de a vedea. A picta era minunat, tragic şi acceptabil – minunat pentru că simţeam ceva divin stabatandu-mă; tragic pentru că ceea ce vedeam cu ochii minţii nu era simplu de înfăţişat; acceptabil era rezultatul.”

Roxana: “Nu consider că motociclismul e cu adevărat o pasiune pentru mine, poate doar o manifestare a lui şi anume călătoriile pe motocicletă. De ce spun asta? Păi în primul rând nu ştiu mare lucru despre motociclete, tehnic vorbind. Nu am timp să citesc despre ele, deşi aş vrea, şi nici să urmăresc competiţii, curse, sau alte manifestări de profil. Cum spuneam mai sus, motocicleta este pentru mine modul ideal de a pleca prin lume. Îmi plac drumurile lungi, îmi place să plec şi să nu mă mai opresc, mă bucur de aerul care îmi intră pe sub cască aducând cu el mirosul ierbii, al munţilor, ba chiar şi al ploii. Cred că de pe motocicletă ai o perspectivă diferită asupra peisajului, o vedere neîngrădită şi unică. Orice alt disconfort este uitat în aceste momente! Eram foarte mică atunci când tatăl meu avea motocicletă. Mergeam pe străduţele unui sat şi mă punea la ghidon iar eu eram mândră şi fericită, jurându-mi ca voi avea şi eu motocicleta mea când voi fi mare. A trecut însă mult timp până să îmi văd visul cu ochii, chiar dacă nu am uitat niciodată. Un singur drum pe motor, ca pasager, m-a determinat să mă înscriu chiar de a doua zi la şcoală. Zilele acelea, clipele în care mergeam aproape pe furiş la lecţii, au fost unele dintre cele mai fericite. Mulţi dintre cei care mă cunosc au fost surprinşi pentru că nu ştiau de când plănuiesc asta şi au crezut că e o toană de moment. Ştiu persoane care mai spera că îmi va trece, dar asta nu se va întâmpla! Voi fi o babă nebună ce va colinda lumea mare pe două roţi, vă promit asta!

Vă invit, la sfârşit,  să ne spuneţi şi voi despre pasiunile voastre. Să priviţi adânc în sufletul vostru, poate să spuneţi mulţumesc părinţilor sau acelei persoane speciale care a aprins flacăra pasiunii fără de care nu puteţi trăi. Hai, ca asta a sunat prea cinematografic! Reformulez: pasiunii care vă face, pur şi simplu, viaţa mai bună.

Notă: Sculptura îi aparţine sculptorului Clement Pompiliu, tatăl lui Ghiocel(a)

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.