Alina Rădulescu, pelerinul îndrăgostit

Alina este unul din acei oameni incredibil de deschişi, care şi-a făcut locul ei departe, în Japonia. Şi care a dat dovadă de un curaj pe care nu mulţi îl au, întorcându-se acolo în pofida celor întâmplate acum câteva luni. Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine Japonia şi mai ales japonezii, blogul Alinei este locul cel mai potrivit. În ceea ce priveşte interviul, sper că va avea şi o a doua parte, pentru ca eu una nu m-am săturat deloc să o ascult povestind. Are har, are talent, este pasionată, şi atunci când îi va apărea cartea, pentru că sunt convinsă că se va întâmpla şi asta, voi fi prima la coadă, cu un exemplar, să primesc un autograf. Si stiu ca mi-l va da, cu aceeasi modestie si naturaleţe care sunt numai ale ei. Am gasit un proverb japonez care spune: “Niciun fulg de zăpadă nu cade vreodată într-un loc greşit.”Recitind interviul Alinei mi-a sarit in ochi o fraza: “Nu pot să-mi închipui un loc pe Pământ unde mi-aş dori mai mult să fiu sau ceva ce mi-aş dori mai mult să fac. “. Nimic nu e intamplator, cred ca sunteţi de acord cu mine.


“În ce măsură crezi că ne influenţează locurile în care trăim? În ce măsură te-a influenţat Japonia, în ce măsură te-au influenţat japonezii? Nu ştiu dacă “a influenţa” e cuvântul cel mai potrivit, poate vei găsi tu unul mai bun. “

“Nu ştiu dacă locurile în care trăim ne mai influenţează atât de mult în zilele noastre. Poţi să trăieşti într-o ţară străină la fel cum trăieşti la tine acasă şi mulţi imigranţi chiar fac asta.

Contactul meu cu Japonia a început în perioada în care mă hotăram la ce liceu să dau. Cred că sunt norocoasă pentru că am început să cunosc Japonia exact în perioada în care, cred eu, omul îşi începe autoeducaţia. Mi se pare că prima parte a vieţii este educaţia în cele pur umane (comportamentul în lume şi acasă), primii ani de şcoală sunt educaţia elementară, iar în liceu începi să o apuci pe o anumită cale. Eu am apucat-o pe calea Japoniei, mai mult sau mai puţin conştientă despre ce avea să însemne asta pentru mine. Iniţial mi-am propus să studiez limba, pentru că mi se părea că ar putea să constituie un avantaj în vreo viitoare carieră (s-a dovedit că nu e deloc aşa şi cred că nici nu ar trebui să mă mir). Mi-am dorit să devin jurnalistă de prin clasa a patra. Între timp lucrurile s-au schimbat. Învăţând limba japoneză am realizat că nu voi ajunge niciodată să fiu capabilă de o conversaţie dacă nu reuşesc să cunosc cultura japoneză. Aşa s-a născut dorinţa de a ajunge în Japonia. O dorinţă cu care a trebuit să mă lupt vreo trei ani, pentru a o face să se împlinească. Acum sunt la a treia vizită în a treia regiune diferită din Japonia (am o obsesie pentru a cunoaşte periferia, aşa că în Tokyo mă duc doar în vizite). Pe mine Japonia nu cred că m-a influenţat, ci că, mai degrabă, m-a format, m-a făcut omul care sunt azi. În primul rând pentru că am trăit într-un loc total străin de mine şi mi-a plăcut şi m-a făcut să înţeleg că pot să fac asta. În al doilea rând pentru că am întâlnit oameni minunaţi, iar când întâlneşti oameni minunaţi te simţi dator pe viaţă să zâmbeşti şi să fii şi tu un pic mai bun şi, în final, pentru că întâlnirea cu Japonia mi-a arătat drumul pe care vreau să apuc în viaţă. De pe la vreo zece ani spuneam tuturor că eu o să scriu cărţi, dar ajungând în perioada adolescenţei am ajuns la convingerea că niciun autor nu are dreptul să scrie dacă nu este foarte bogat în experienţe. Şi eu nu eram la vremea aia, deşi aveam o dorinţă să scriu cât carul. Acum, dimpotrivă, mi se pare că sunt datoare să scriu, că am văzut lucruri pe care niciun alt străin nu le-a văzut şi că să le ţin pentru mine e egoist. Duc o lipsă de putere de a sintetiza. Bănuiesc că va veni cu vârsta. Sper. Acum mi se pare că fiecare detaliu, fiecare clipă pe care o trăiesc aici merită povestită. Cred că asta e influenţa cea mai mare a Japoniei: m-a făcut conştientă de fiecare clipă din viaţa mea. “

“Ne poţi descrie, pe scurt, activitatea ta din din Japonia?”

“În Japonia, în momentul de faţă, eu încerc să mă specializez într-un domeniu pe care mulţi îl consideră mort sau agonizând : folclorul japonez. Eu consider că e un domeniu mai viu ca niciodată şi că, aşa cum spunea profesoara mea din facultate, este forma japoneză de rezistenţă la uniformizarea pe care o impune globalizarea. Sunt o fiinţă destul de lipsită de orice spirit practic, aşa că să studiez un domeniu despre care se spune că e mort este o provocare pentru mine, chiar dacă mi se tot spune că nu se va alege nimic de munca mea. Totuşi cred că cea mai mare provocare este să încerc să mă ridic la nivelul oamenilor care activează în domeniul ăsta. Studiul folclorului în Japonia este o activitate foarte respectată, iar profesorii sunt priviţi nu ca staff al unei universităţi, ci ca instituţii în sine. Sunt oameni care vin la cursuri să asculte prelegerile unui profesor sau al altuia, nu prelegeri de folclor din Okinawa sau de istorie sau de cursuri de dialect.


Folclorul japonez, întemeiat de Yanagita Kunio, ca o formă de răspuns la dezvoltarea antropologiei culturale (deşi cred că astăzi cei mai mulţi cercetători vestici îl văd că o parte din domeniul ăsta) nu presupune (numai) studiul basmelor, legendelor şi dansurilor populare (cred că asta ne închipuim când spunem “folclor”), ci este un fel de studiu al esenţei din care se adapă viaţa de zi cu zi a japonezului, un fel de inspecţie socială dublată de istoria ideilor care întemeiază această stare de fapt. Mi se pare că azi este un domeniu necesar pentru că uităm adesea de ce facem ceea ce facem: de ce dansăm la nunţi, de ce plângem la înmormântări, de ce ne rugăm la biserici, de ce trebuie să ne iubim bătrânii. Începem să trăim într-o epocă “K.I.S.S” (Keep it simple, silly!) în care eliminăm lucrurile care încep să ni se pară inutile. Ca manifestările spiritului nostru să nu înceapă să ni se pară inutile trebuie să privim înapoi şi să vedem cu ce rost le-am moştenit. Aşa că eu mă duc la festivaluri şi îi întreb pe oamenii care le organizează de ce le fac şi pentru ce zei le fac şi de ce dansează ce dansează. Pe de o parte, eu aflu lucruri interesante, pe de altă parte, le dau oamenilor aceea ocazia de a se gândi la ceea ce fac. Mulţi japonezi nu se gândesc, în cea mai mare parte a timpului, de ce se ţine un festival şi de ce e el aşa şi totuşi tradiţia se perpetuează pentru că spiritul are şi el nevoie de hrană, pentru că nu trăim doar pentru burţi şi ochi.

Ce fac eu practic? Deocamdată stau foarte mult în bibliotecă şi mă pregătesc să plec pe teren vara asta să bat la picior insulele din Okinawa. Domeniul meu de studiu sunt, cred că ai ghicit, festivalurile din Okinawa. Sunt intrigată de festivaluri şi fascinată de ele şi îndrăgostită de ele. De altfel, sunt fascinată de absolut orice reuşeşte să pună o barieră între viaţa cotidiană (profană) şi starea de sărbătoare (spaţiul sacru, dacă trebuie să-i spunem cumva). Mi se pare că uităm să le despărţim clar una de cealaltă şi asta ne face să acţionăm cu jumătăţi de măsură în privinţa ambelor. Nici când sărbătorim nu suntem cuprinşi de euforie până în măduva oaselor, nici când muncim nu facem asta cu tot sufletul. În timpul festivalurilor se instalează o stare de spirit cu totul diferită şi asta le face să fie ceea ce sunt: manifestări ale esenţei umane, nu doar manifestări ale unei religii sau a alteia. Okinawa este puţin o astfel de Japonie căci mai bine de 400 de ani a avut o istorie separată. Totuşi, mulţi cercetători consideră că aici se păstrează forma ancestrală a culturii japoneze, iar pentru mine este un privilegiu uriaş să trăiesc aici şi să observ viaţa oamenilor de aici şi cultura locului. Nu pot să-mi închipui un loc pe Pământ unde mi-aş dori mai mult să fiu sau ceva ce mi-aş dori mai mult să fac. “


“Îţi aminteşti, cred, discuţia de pe Facebook cu Laura Frunză. Ne poţi spune mai multe despre Sărbătoarea Florilor de Cireş şi în general despre toate acele tradiţii care în ochii unui profan pot părea lipsite de sens? Care e funcţia socială a alcoolului, în Japonia?”

“Da, îmi amintesc discuţia cu Laura şi este adevărat că la astfel de ocazii de bea relativ mult. Pe lângă funcţia socială, alcoolul are şi o funcţie rituală şi o să încerc să vorbesc un pic despre amândouă. Yanagita Kunio scria despre băutul alcoolului la festivaluri că, din cele mai vechi timpuri, este văzut ca necesar pentru a crea starea aceea de veselie care face timpul sacru să fie sărbătorit. Festivalurile nu sunt evenimente mondene, sunt ocazii în care comunitatea vine împreună pentru a se reîntregi, cred eu. Japonezii sunt o naţie de timizi, aşa că alcoolul a fost dintotdeauna parte din festivaluri tocmai pentru că întâlnirea cu întreaga comunitate are un efect psihologic copleşitor. Mai mult, festivalul nu este doar o ocazie de întâlnire cu întreaga comunitate, dar şi cu zeii care, pe perioada lui, coboară din ceruri pentru a sărbători cu oamenii. Japonezii poate nu o să-ţi spună asta în faţă, atunci când eşti la festival, dar eşti în prezenţa zeilor, iar în străfundul sufletului lor această prezenţă este acut conştientizată. În partea creştină a lumii există noţiunea de ateu, care te scuteşte de a te supune oricărui ritual, dar în Japonia nu vorbim despre o religie sau alta, ci despre credinţa populară practicată în rândul oamenilor, fără a fi supusă neapărat vreunei instituţii. De aceea, în mintea tuturor japonezilor există ideile astea, moştenite de la o generaţie la alta. Pe de altă parte, alcoolul are funcţii sacre. Nu doar în Japonia, în multe dintre culturile lumii. Sake-le este făcut din orez, principala recoltă a Japoniei, aşa că este normal că o parte din acesta să fie înmânat zeilor. Omiki, sake-le oferit zeilor, este în multe ritualuri chiar momentul de începere, fiind un semn de trecere de la viaţa cotidiană în spaţiul ritual şi este considerat indispensabil. Cred că asta este partea pe care nu o vedem noi, partea spirituală. În cazul Festivalului Florilor de Cireş, situaţia este un pic diferită, pentru că el s-a născut ca o ocazie mondenă, ca un eveniment social şi era la origine, un obicei al elitelor, apoi a fost preluat de samurai. Hanami, “vizionarea” florilor ce cireş, era şi este o ocazie de a fi în prezenţa naturii, de a te bucura de caracterul ei efemer. Florile de cireş se scutură repede şi japonezii cred că ele reprezintă un fel de ideal de viaţă: se scutură, dar nu se ofilesc şi oamenii ar trebui să fie la fel, să trăiască demni şi să moară înainte de a-şi pierde frumuseţea. Simpla vedere a florilor de cireş le provoacă japonezilor nostalgie şi nostalgia asta reuşeşte să-i rupă din ritmul vieţii lor normale şi să-i determine să-şi ofere o zi întreagă de petrecut cu cei dragi la umbra cireşilor. Alcoolul are aici cam aceiaşi funcţie ca o orice petrecere şi nu mi se pare că strică în niciun fel frumuseţea sărbătorii. Tot Yanagita zicea că o dată cu epoca Taisho, când urbanizarea Japoniei se accentuează creşte consumul de alcool, pentru că în oraş aproape zilnic ai ocazia să întâlneşti oameni pe care nu îi cunoşti, iar asta e ca şi cum ar fi sărbătoare în fiecare zi. Cred că se poate spune că socializarea în Japonia presupune alcool. Noi ieşim cu cineva la o cafea ca să-l cunoaştem, japonezii ies la un “nomikai”, adică la o băută. Pentru fiecare membru nou într-o companie se organizează un “nomikai”, la fiecare început de an universitar are loc un “nomikai” şi tot aşa. Discuţia ar fi prea lungă despre de ce este aşa, dar cred că în niciun caz nu trebuie să-i judecăm, pentru că există profunde implicaţii culturale în obiceiul ăsta.”

“Care e acel minimum necesar  pe care orice occidental ar trebui să îl ştie, înainte de a ajunge în Japonia, pentru a fi sigur că nu face nici un “faux-pas”? De exemplu, aşa cum ştii, în Franţa, atunci când dai bineţe cuiva, îl şi pupi de două, trei sau patru ori, în funcţie de regiune.

“Nu există niciun “faux-pas” în Japonia. Există o mulţime de reguli sociale, un întreg catalog de convenienţe nescrise, dar japonezii sunt foarte conştienţi atunci când se întâlnesc cu un străin că acesta nu are de unde să le ştie pe toate, aşa că vor trata orice gafă cu umor şi te vor învăţa politicos şi discret cum se fac lucrurile. Desigur e preferabil să te descalţi la intrarea în casă şi să răspunzi la salut, dar nu vei marginalizat doar din cauză că nu faci  asta. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în Japonia este să faci ceea ce fac şi ceilalţi. De altfel, chiar şi japonezii în situaţii în care regulile jocului sunt ambigue vor juca exact aceiaşi carte. Poate cel mai mare “faux-pas” în Japonia este să te dai în spectacol, să încerci să arăţi cine eşti tu. Afirmarea individualităţi este o manifestare care are loc în grupul de prieteni, în familie, în cercuri intime. În viaţa de zi cu zi, în situaţii formale eşti membrul unei societăţi, unul dintr-o mulţime şi trebuie să încerci să contribui la buna funcţionare a mecanismului social. Noi, vesticii când ni se spune că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt încercăm să împingem cât putem de mult această limită, până când nu mai vedem limita unde se termină libertatea noastră, pe când japonezii încearcă să strângă gardul în jurul lor lăsându-i celălalt libertatea de a se comporta cum doreşte. Cred că poţi să faci absolut orice greşeală în Japonia, atâta timp cât te vei strădui să nu o mai faci a doua oară, o dată ce ai conştientizat-o. Japonii nu îţi vor spune că greşeşti dacă nu te arăţi dispus să înveţi, dacă nu le spui că vrei să ştii când faci gafe, însă cred că dacă ţii ochii deschişi vei observa singur ce trebuie şi ce nu trebuie să faci. Cred că asta e cel mai important: să încerci, să te străduieşti şi să nu te arăţi arogant, să nu vii în Japonia şi să vrei să joci după propriile reguli. “

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.