Nürburgring, sau cum să strici orzul pe gâscă…

Am avut surpriza plăcută, pe când vizitam prietenii din Bonn, să mă trezesc cumva invitată (adică erau ei invitaţi, dar m-au luat şi pe mine), la circuitul de la Nürburgring…

(Paranteză: gâsca din titlu, în caz că nu v-aţi prins, eu eram!

-Unde mergem, mă?

-La Nürburgring…

– Nur-burger-cum? (cred că mi-era foame) Şi ce-i acolo? Grăi blasfemiator gâsca…)

Am plecat cu maşina din Bonn, până la circuit, cam vreo oră dusul, într-un peisaj superb (aaa, deci aici era partea superbă a Germaniei, plus toţi motocicliştii pe care nu-i văzusem prin oraşele vizitate!). O zonă frumos virajată, cu căsuţe de pus în vederi şi cu vii aşternute peste dealuri – e zonă viticolă.

Fain e că şi înainte de circuit şi după el, până la o distanţă considerabilă, se aude zgomotul specific al curselor, uruitul-zumzăitul acela pe care îl ştiam de la TV. Un pic m-am dezumflat când am aflat că nu mergem la circuitul nou (asta după ce reuşisem să aflu şi eu de fapt ce vizitez), pe care tocmai se şi ţinea o cursă, parcă de Formula 1.

Nu, noi am mers la circuitul vechi, care are vreo 20 km de curbe si ace de păr prin pădure, la diverse grade de înclinaţie ale pistei… şi care la un moment dat a fost considerat totuşi prea periculos, de unde îi mai zice şi Green Hell (Grüne Hölle). Prin 1984 au construit unul mai nou, de Grand Prix (ăla la care nu am mers). Mai multe detalii, chiar interesante, iaca aici.

Ei, şi-aici a început distracţia. De fapt noi am mers să vedem turiştii care vin să se dea pe Nordschleife – iadul ăsta verde. Cu rezervări făcute cu câteva luni în urmă, până la un an, că altfel nu prinzi loc. Tehnica e aşa: vii ‘mneatale de-acasă cu ce-ai prin ogradă – mai un Aston Martin, mai un Renault, un Porche, preparat sau nu, vreun Jeep, sau chiar o furgonetă. Da, era şi-una de-aia pe acolo.

În plus, dacă tot eşti amator de senzaţii tari, poţi să vii cu motocicleta dumitale. Asta e, te înghesui printre maşini pe acolo, că e democraţie domnule: toată lumea cu toată lumea, de la Mercedes la Yamahă, e loc pentru toţi. Fiecare după puteri, aşa că erau teribil de amuzanţi: care mergeau ca la piaţă, care în goana mare, de nu apucam să-i mai fotografiez de când apărea maşina de după curbă până dispărea la următoarea curbă. Unii cu căşti, unii cu decapotabile, unii turaţi pân’ la Dumnezeu, alţii just cruising.

Ah, şi dacă nu deţineţi nici un fel de permis, nu-i bai, se poate şi în regim de taxi (ce-i drept, cel mai scump taxi în care v-aţi dat vreodata, pe la 200 sau 300 de euro), dar vă plimbă un pilot profesionist… după toate legile alergatului pe pistă. Boli de inimă să n-aveţi.

Cam asta fu Nürburgring de după gard. Poate vreodată am să ajung şi pe circuit. Mai ştii? Măcar acum ştiu despre ce e vorba şi nu mă mai fac de ruşine.

Partea asta n-are nici o legătură cu  Nürburgring-ul sau cu circuitele de viteză sau cu maşinile!

La întoarcere, după căscatul gurii la curse, ne-am oprit un pic într-un orăşel pe valea râului Ahr, unde vin pensionarii nemţi să soarbă o bericică, să mănânce un strudel sau să bea un vin, că tot eram în oraşul-vinului-roşu. Pe numele său Ahrweiler, este reprezentativ pentru ce vă spuneam mai sus cu căsuţele şi viile: un aer medieval, o piaţă colorată şi un aer boem şi relaxat, numai bun pentru o după-amiază de weekend. Cred că şi ideea de a te caza în zonă dacă tot ai treabă la circuit e una bună, că e ca şi cum ai locui într-o vedere. Poze mai jos.

Şi cu asta v-am nimerit pe toţi dintr-o lovitură: dacă nu vă plac maşinile şi cursele vă place vinul, dacă nici vinul, atunci arhitectura, dacă nici asta, apăi sunteţi prea pretenţioşi si mă duc să scriu altceva!

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.