Splendida cetate a celor o mie de sori

Aş vrea să am atâta talent la scris încât să pot pune pe hârtie tot ce am în minte şi în suflet. Aş vrea să fiu capabilă să ştiu să îmi ordonez ideile în aşa fel încât le dau o formă cât mai inteligibilă în scris. Nu mă pot lăuda însă nici cu talentul, şi nici de muncit nu cred că am făcut-o suficient.

O să încerc însă, aşa naiv cum pot, să fac o recenzie a ultimei cărţi pe care am citit-o, Splendida cetate a celor o mie de sori, de Khaled Hosseini. Regret că nu pot să pun în cuvinte ce am simţit citându-l pe Hosseini. Dacă Zmeiele din Kabul se concentrează pe soarta copiilor din Afganistan, această a doua carte are ca subiect soarta femeilor din această ţară uitată parcă şi de zei, aşa cum mi-a spus nu demult un prieten. Care însă nu a fost întotdeauna aşa. A existat o vreme în care copiii nu erau folosiţi de talibani pentru război, ci se jucau veseli şi fără griji, înălţând zmeie. În care femeile puteau merge pe stradă fără burka, fără acele valuri negre care le transformă în fantome sinistre fără identitate, în ochii unui neiniţiat.

 V-aţi întrebat vreodată, atunci când aţi întâlnit o femeie căreia i se vedeau doar ochii, ce o împinge-o să se acopere? Dacă are de ales, dacă o face din proprie iniţiativă sau pentru că aşa trebuie? Oare exagerăm, noi, occidentalii, imaginându-ne că ceea ce e bine pentru noi e bine şi pentru alţii şi că valorile noastre sunt adevărul suprem?

Dacă citeşti această carte, te vei apropia mai mult de universul acestor femei. Le vei înţelege cotidianul, vei afla ce înseamnă să fii soţia cuiva care poate face ce vrea cu tine, la propriu, vei afla cum e să îţi împarţi soţul cu o altă femeie, fără să poţi protesta în vreun fel. Vei suferi alături de eroina care nu poate avea copii şi care consideră că e un om ratat, căci ce altă menire poate avea o femeie în afară de a face un copil? Vei plânge cu ea atunci când necunoscuta venită în casa ei va avea doi copii, devenind preferata călaului numit soţ. Bineînţeles, nu toţi bărbaţii sunt aşa, însă personajul masculin principal e însăşi simbolul societăţii actuale afgane. Crud şi nemilos cu cei slabi. Surpriza vine din faptul că cele două femei devin aliate şi scapă împreună din închisoarea în care viaţa le-a aruncat.

Sfârşitul e dulce-amar, nu am de gând să vi-l dezvălui. Nu-i o carte lacrimogenă, e o carte despre viaţă, aşa cum e ea pentru unii oameni. E o carte despre speranţă, despre oameni dezrădăcinaţi care pleacă în America, pentru un nou început, şi se întorc în cele din urmă înapoi, acasă, hotărâţi să ajute aşa cum pot pentru ca ţara lor să meargă mai bine. Îi putem ajuta chiar şi numai citind şi ştiind cum e viaţa acolo, în ţara celor o mie de sori. E un prim pas. Nu vei rămâne indiferent, te asigur. 

O altă recenzie a acestei cărţi, foarte interesantă, vei găsi aici.

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.