Plimbare prin Perigord (2) – Le Gouffre de Proumeyssac

Le Gouffre de Proumeyssac, un abis accesibil

Sunt o admiratoare înflăcărată a pietrelor mici şi mari – munţi dacă se poate – şi a apelor în lupta cu pietrele – ocean dacă se poate. In Perigord, din această întâlnire a apei cu anumite feluri de rocă şi sol, în subteran, s-au născut în mulţi, mulţi ani, cam un milion şi peste, multe peşteri care mai de care mai mare, mai ochioasă, mai adâncă, mai veche, mai nouă ca alta – eventual cu 500.000 de ani, o nimica toată!

Un ceva de temut, crater de vulcan sau mai rău, ţinut al diavolului

Am optat pentru Le Gouffre de Proumeyssac, cea mai mare cavitate din Perigord. Le gouffre = prăpastie, abis, hău în limba română; prefer totuşi să numesc acest loc “peşteră”. Mi-a plăcut mai întâi istoricul ei: cunoscută din secolul al-XVIII-lea şi considerată un ceva de temut, crater de vulcan sau mai rău, ţinut al diavolului, ea făcea victime prin imprudenţă dar era şi locul în care se aruncau cadavre umane, animale şi orice altceva. S-a încercat umplerea ei, a fost imposibilă, acoperirea “găurii” de la suprafaţă, nu a rezistat; până la urmă curiozitatea omenească şi spiritul de aventură au dus la pătrunderea în adânc (un fântânar într-un butoi). Cunoaşterea şi punerea în valoare cu ajutorul unui speolog şi al proprietarilor a început în 1907.

După ce a fost electrificată au început şi vizitele prin cea ce se numeşte intrarea naturală”. Abia în 1973 s-au scos resturile din fundul peşterii – 400 de metri cubi. Din “lumea cealaltă” prăpastia a devenit catedrala de cristal. Monede, unelte, oseminte, sunt păstrate în micul muzeu de lângă peşteră. Considerându-se cam periculoasă coborârea pe verticală, în 1957 s-a terminat săparea unui tunel de 112 m continuat cu  o platformă de 23 de tone, fixată în interior, la jumătatea cavităţii.

În prezent se intră cu nacela (18,60 euro) sau prin tunel (8,60 euro).

Peştera zânelor: pe pereţi piatra avea vag sculptate nişte corpuri feminine

Mă înghiontea o uşoară strângere de inimă căci am avut cândva o experinta neplăcută în a umbla pe sub pământ. În  Peştera Zânelor, pe valea Ronului, am mers fără ghid cam un kilometru printr-un fel de culoar  rece şi obscur în pereţii căruia se auzeau vuiete de ape; din loc în loc şuvoaie traversau “podeaua” şi intrau iar în stâncă. Îmi veni ideea sinistră că ce-ar fi să crape, pe undeva un perete şi să ne înecăm precum şobolanii! Frica făcea întunecimea mai neagră, frigul mai pătrunzător, vuietele catastrofale aşa că am început să clănţănesc şi să înalţ, în gând, rugăciuni fierbinţi spre bunul Dumnezeu care mi se părea foarte departe în acele momente. La capătul acestui parcurs vuietul s-a transformat în urlet; era o cascadă – apa cădea de la înălţime iar pe pereţi piatra avea vag sculptate nişte corpuri feminine, de zâne, a considerat descoperitorul (un călugăr). Ce-i drept, am uitat pe loc de faza anterioară, era prea frumos, un adevărat miracol. Dar nu a ţinut mult. La întoarcere dacă tot nu se întâmplase nimic, încrederea în soliditatea tunelului mi-a crescut fără a-mi micşora însă viteza de deplasare. Cât de frumoasă mi s-a părut afară pădurea însorită… e de la sine înţeles!

Muzica, îmblânzită deja, după alta porţie de întuneric, a răsunat triumfal

În peştera de la Proumeyssac se intra în grup, la anumite intervale. Am aşteptat ghidul sub marii copaci ai pădurii, amintindu-mi de zânele de mai sus. Ploua binişor aşa că m-am autoîncurajat cu ideea că înăuntru măcar scăpăm de udeală dacă de nelinişte nu prea. Am mers prin tunelul destul de întunecat; luminile se aprindeau când ne simţeau apropiindu-ne. Când am ajuns pe platformă era întuneric deplin şi linişte perforată discret de o abia peceptibila leorcăială. Apoi bezna a început să cânte ceva straniu, puţin trist, discret înfricoşător; lumini slabe au alergat dezvăluind fragmente dintr-un gol ce părea fără limite. Apoi cântecul a devenit delicat. S-au aprins pe rând, alte lumini, ca reflectoarele puse pe eroii principali ai unei piese de teatru. Era o regie în toată regula. Muzica îmblânzită deja, după alta porţie de întuneric, când peştera a fost luminată în întregime, a răsunat triumfal. Era o singură mare şi aproximativ ovală încăpere (60/42 m) pe fundul căreia străluceau alb – verzui micuţe lacuri. Apa susura pretutindeni, pe scările metalice se aduna în băltite. La două “nivele”, pe mese, erau multe obiecte puse acolo pentru pietrificare şi vânzare ulterioară pe post de suveniruri, când se acopereau de un strat fin împănat cu minuscule paiete sclipitoare pe care le-am bănuit chicioase până când am aflat că numai peştera lucrase la ele. Am coborât multe trepte. Pe fundul lacurilor o crustă albicioasă le dădea culoarea lăptoasă. Fixate în stânci, ecrane prezentau apariţia şi evoluţia peşterii în cei un milion de ani ai săi. Omul a completat lucrarea naturii cu mijloacele sale pentru a crea emoţia necesară receptării unui fenomen natural sau artistic.

Pereţii aspri, curbaţi, contrastatau cu suprafeţele lucioase, translucide pe alocuri, ale ţurţurilor-stalactite şi stâlpilor formaţi din unirea stalactitelor cu stalagmitele. Din patru superbe şi uriaşe concreţiuni născute din boltă, apă ce conţine calcit picura deasupra meselor cu vaze şi bibelouri care numai într-un an devin obiecte preţioase. Lumea îşi înmuia degetele în apă dintr-un mic rezervor semănând cu un agheazmatar: ar aduce noroc. Nu am ieşit ca cei doi răţoi cu funde la gât care aruncaţi în gaura misterioasă ar fi ieşit vii, pe raul Vezere, la o oarecare distanţă (secolul al-XVIII-lea) ci am fost conduşi cocoşaţi pe alte scări până la o galerie destul de joasă din care se deschideau ciorchini de mici cavităţi inaccesibile, unele prezentând rarele concreţiuni triunghiulare. Muzica siderală a reînceput în timpul ieşirii noastre, un nou grup a apărut fantomatic în întuneric, pe platforma – balcon. Neliniştea mea se pulverizase odată cu victoria luminii asupra întunericului şi necunoscutului; coborârea în acest abis a fost o experienţă pozitivă, de neuitat. Păcat că fotografierea era interzisă.

Chiar dacă afară tot ploua nesuferit încântarea nu ne-a părăsit; ne-am continuat drumul cu gândul că natura, acest mare artist, a modelat planeta parcă special ca să ne cheme mereu spre ea, să o descoperim, înţelegem şi iubim.


Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.