Ştii? Când mă fac mare, o să am şi eu una.

Aşa cum ştiţi deja, la noi în echipă trei dintre membri, fete “tustrele”, au ca pasiune motoarele. Ce am observat eu in the first place, la ele, este cât de responsabile şi atente sunt, când vine vorba de asta. Ştergeţi-vă din minte clişeul motociclistului care merge cu viteză şi face accident după accident. Al doilea lucru pe care l-am observat, a fost faptul că, în copilărie, s-au cam plimbat cu motorul – at least once – semn că o copilărie lipsită de stereotipuri are ca rezultat un adult deschis la minte şi care nu-şi prea pune problema: “Sunt femeie/bărbat, nu-i de mine asta!” Al treilea lucru, şi cel mai important, pe care l-am remarcat, este cât de solidari sunt motocicliştii unii cu alţii. Spun iar, scoateţi-vă din minte clişeul cu ursuzi superficiali pe doua roţi. Oamenii ăştia au, în general, un suflet de aur. Dacă unul are o problemă, au toţi. Roxana şi Lorena v-au spus aici povestea lor de dragoste cu motorul, astăzi urmează Ina. Savuroasă, că de obicei.

Eu închei cu o intrebare: v-aţi dori ca cele trei fete cucuiete să ne pregătească mai multe surprize în scris, pe două roţi? Hai, in cor: “DAAAAAAAAAAAAA!!!” Nu glumesc, hai să le spunem! Că nu de alta, dar uite ce frumos povestesc: 

Ina: “Prima oară când am mers pe motor, am fost pasager. Părea simplu. Nu înţelegeam exact… eu de ce n-aş putea să fac asta? Şi normal, am început să-mi caut scuze. Că e scump. Că nu ştiu pe nimeni cu motor. Că dacă se strică, eu ce-i fac? Că nu ştiu aia, nu ştiu ailaltă… că nu ştiu, punct. Ca tot omul speriat în faţa necunoscutului. Apoi a început încet-încet să mi se infiltreze ideea în cap… apoi boala în sânge. Asta era prin 2007. Până în 2008 când am luat permisul şi m-am suit prima oară în şa ca pilot, au trecut luni bune de căutat informaţii pe net, întors capul după orice motor, cunoscut motociclişti, băieţi şi fete, ieşit cu ei, etc. Am în total sub 20000 de km făcuţi pe motor. Nu ştiu cum sună cifra asta, dar vă zic eu cum îmi sună mie: e încă nivel de începător…

Am folosit motocicleta şi ca mijloc de ajuns la muncă (am cam 45 de km zilnic de acasă la birou. Nu e distanţa de mers cu bicicleta pentru mine, cu maşina e scump, cu mijloacele în comun durează de două ori mai mult). Am fost cu motocicleta în vacanţe, la bunici, la mama acasă, la mare… cam peste tot. Am ieşit în aşa-zisele “ture de weekend” (Giurgiu, Olteniţa, Cheia, etc) Adică un fel de non-destinatii, dacă mă întrebaţi pe mine, numai să se învârtă roată. Şi totuşi, vă zic cinstit: nu ştiu ce înseamnă motocicleta pentru mine. Mai am de mers până mă prind. Ce ştiu e că mi-ar plăcea să ajung la bătrâneţuri o veterană călare pe vreun Harley… Un fel de babă şi mitralieră, dacă doriţi.

Ce ziceam mai devreme de faptul că nu cunoşteam pe nimeni cu motor? A dispărut “problema” asta: am cunoscut cel puţin sută de motociclişti (cifra e mică, vă asigur), mi-am cunoscut prin intermediul pasiunii ăsteia şi unii dintre cei mai buni prieteni din prezent. Ce vă pot spune e că e cea mai socializanta activitate pe care am făcut-o vreodată.

PS: am o amintire cu tata care avea un motor cu ataş, şi în care m-am plimbat şi eu. Cumva, nu ştiu de ce nu-mi aduc aminte mai multe de perioada aceea, dar ştiu sigur că nu asta a fost ceea ce mi-a declanşat pornirea de a călări o mocicleta. În schimb totdeauna mi-au plăcut motoarele, încă de pe vremea când nu ştiam să le deosebesc între ele (nu că acum aş fi vreo enciclopedie în materie). Şi le mai ziceam prietenilor care mă întrebau: “Ştii? Când mă fac mare, o să am şi eu una.”

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.