Dacă ar fi să aleg ce m-a impresionat mai mult în Vietnam, aş alege oamenii

În 2007, în perioada sărbătorilor, eram în Vietnam, în partea de nord a ţării. Stephane, soţul meu, avea un audit în China, la Canton, aşa că ne-am întâlnit acolo pe 23 decembrie şi am plecat împreună spre Hanoi (o oră şi jumătate de zbor).

Prima surpriză – la aeroport la Canton – bagajul meu rămăsese la Paris, cei de la Air France nu l-au trimis cu avionul meu, deci urma să ajungă abia a doua zi. Problema era că eu trebuia să plec spre Hanoi după o escală de zece ore, deci am dat adresa hotelului din Hanoi unde rezervasem primele două nopţi.

A doua surpriză – la aeroport trebuia să ne aştepte un taxi din partea hotelului, să ne ducă direct, dar bineînţeles că «intervenise ceva». Am luat deci un alt taxi, şi surpriză (din nou!!) – deşi confirmaseră pe mail rezervarea, nu mai aveau camere disponibile, deci ne-au trimis la un alt hotel (urmând să ne întoarcem a doua zi – în aşteptarea bagajului meu). Am reuşit să îmi recuperez bagajul după abia 48 de ore – şi asta după vreo 20 de minute de discuţii la telefon cu biroul de bagaje din Hanoi,  într-o engleză tare greu de priceput…

Ce îi caracterizează pe vietnamezi – am învăţat asta destul de repede, e că nu ştiu să spună «NU». Îţi promit tot ce le ceri – «no problem» – apoi descoperi că nu e chiar aşa cum ţi s-a spus, şi trebuie să depui eforturi ca să obţii ce vrei (sau ce ţi se cuvine)…

Am avut însă norocul să dăm peste o agenţie de voiaj excelentă. Îi contactasem din Franţa, pe mail, la recomandarea unor turişti francezi. Au fost corecţi şi serioşi până la capăt – şi am tratat cu ei pentru toate excursiile  pe care le-am făcut.

În Vietnam turismul s-a dezvoltat enorm în ultimii 10-15 ani. Au învăţat repede, şi profită foarte bine de resursele pe care le au. În Hanoi sunt câteva zeci – poate chiar sute de agenţii, şi toate hotelurile propun excursii. În final totul se centralizează. Circuitele se fac în grupuri mici, de maximum zece persoane, cu microbuze şi ghid pentru fiecare grup. De obicei totul e inclus: transport, cazare, mese, ghid, bilete de intrare… Preţurile sunt destul de mici, dar diferă foarte mult de la o agenţie la alta – şi noi am fost foarte mulţumiţi de cei care s-au ocupat de noi. Să vă dau un exemplu: noi plătiserăm pt  excursia cu vaporul în Halong Bay 30$, iar în acelaşi grup erau alţii care plătiseră 59$ pt aceleaşi servicii.

Prima excursie a fost la Ninh Binh – fosta capitală a Vietnamului, unde am vizitat două temple, apoi ne-am plimbat cu barca într-un fel de deltă – Terrestrial Halong Bay. Cei care vâslesc sunt localnici şi au un mod ciudat de a te «surprinde» la întoarcere cu tot felul de oferte… încep să îşi despacheteze tot ce au de vânzare: broderii, fete de masă, tricouri… şi insistă până ţi se face jenă şi cumperi ceva. Altfel sunt foarte simpatici – prietenoşi, călduroşi…

A doua excursie – într-un loc unic şi probabil cel mai renumit din Vietnam:  Halong Bay  – e un golf cu multe, multe insule – vreo 1600 dacă nu mă înşel, unde se fac plimbări cu vaporaşele, se pot vizita nişte peşteri… Aici e o adevărată «industrie» – în port, când ne-am îmbarcat erau câteva zeci de vapoare… însă o dată porniţi, parcul natural e atât de mare încât nu mai e înghesuială şi plimbarea e foarte agreabilă. Am dormit pe vapor, unde eram cam 20 de persoane. Unii au ales să doarmă la hotel pe o insulă, noi am ales vaporul şi nu ne-a părut rău… E incredibil, pentru că ai ocazia să cunoşti oameni veniţi de peste tot  americani, canadieni, australieni, olandezi, englezi, etc – şi francezi bineînţeles, care cred că sunt cei mai numeroşi, împreună cu australienii. Am stat cam 24 de ore în Halong Bay , apoi ne-am întors la Hanoi.

Hanoi – o capitală foaaaaarte agitată… Maşini nu sunt foarte multe, însă motorete/motociclete/scootere… impresionant de multe. Câte trei chiar patru  persoane pe una, se transporta chestii imense pe ele – am văzut de la saci, mobilă, la animale…Trotuarele sunt blocate pentru că se parchează peste tot…În primele zile ne era frică să traversăm, apoi ne-am obişnuit , important e să mergi cu viteză constantă şi te evită ei  sau mă rog… aşa speram.

În 27 decembrie seara am plecat spre nord, cu trenul de noapte, la cuşetă (foarte confortabil !!). Trei zile şi patru nopţi – din care două în tren, una la hotel şi una la gazdă într-un sat «pierdut» – accesibil doar pe jos. Am fost patru persoane – noi şi un cuplu de francezi, din Bordeaux – foarte simpatici. Am avut un ghid pentru noi patru– acolo e indispensabil – şi nu pt că ar fi vreun pericol, ci pt că nu am fi ştiut noi singuri pe unde să o luăm şi ce este de văzut.

Prima noapte am dormit la Sapa, la hotel, apoi am pornit într-o drumeţie spre satele unde trăiesc minorităţile etnice Dao, Hmong  sau Tay. Şi-au păstrat costumele tradiţionale, modul de viaţa cât se poate de simplu, însă au prins foarte repede tot felul de «tehnici» de vânzare foarte inteligente.

Ochesc câte un grup de turişti de care se «lipesc» pe măsură ce aceştia  îşi văd de drum… Intră în vorbă, foarte prietenoşi, şi apoi nu te mai lasa… Te «însoţesc» pe tot parcursul, îţi întind o mână să te ajute în porţiunile mai dificile… Într-un moment de răgaz profită să îţi arate tot felul de obiecte de artizanat pe care vor să le vândă – în general broderii: ţesături decorative, fete de pernă, fete de masă, şi bijuterii… Sunt  în general femei, (bărbaţii lucrează la câmp sau în construcţii…)  de toate vârstele – de la 5-6 ani până la peste 80… şi vorbesc o engleză uneori mai clară decât cei care lucrează în turism. Culmea e că nu de la şcoala au învăţat – ci de la turişti.

Am fost fascinată de chipurile lor, de costume, de simplitatea vieţii… Am încercat să le surprind pe cât posibil portretele, şi asta fără să îi jenez. Pe unii nu îi deranjează să fie fotografiaţi, îţi zâmbesc cu plăcere şi apoi vor să vadă pe ecranul aparatului propriul portret… Alţii sunt mai discreţi, şi îţi fac semn că nu vor atunci când îi întrebi dacă îi poţi fotografia…Alţii sunt mai şmecheri : «you buy something for me, you can take photo”  sau “one photo, one dollar”…

În orice caz – a fost o experienţă unică şi cred că dacă ar fi să aleg ce m-a impresionat mai mult în Vietnam – aş alege oamenii, cei din satele din nord.

Am dormit o noapte în gazdă, la o familie (patru generaţii sub acelaşi acoperiş…), care amenajase un dormitor mare (nişte saltele pe jos) pentru turişti. Mâncare delicioasă (mai gustoasă decât în restaurantele din Hanoi !!),  preparată de “capul familiei” .

Din păcate orezăriile în trepte nu erau verzi, avem deci un motiv să revenim. Ar mai fi atâtea de văzut – partea centrală cu Hue şi Hoi Ann, în sud Saigonul, plaja, delta Mekong-ului…

Articol scris de Camelia de la EMMA.