călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Oct
2011
“Fata cu cărămida-n gură”, titlu nebun pentru un teatru bun
Când l-am citit, am râs. M-am întrebat ce formă de nebunie să fi împins regizorul ca să îi pună un asemenea nume. M-am mai întrebat şi ce formă de nebunie ar fi întâlnită într-o asemenea piesă de teatru. Totuşi, nu găseşti pe toate drumurile o fată cu cărămidă în gură…
Într-o scurtă descriere, povestea se anunţa a fi despre un câine, o traducătoare (interpretă de limbi străine) care se îndrăgosteşte de acest câine şi desigur, o fată cu cărămidă în gură.
Regizoarea Theo Herghelegiu promitea sub garanţia propriului text atingerea unor subiecte precum cruzimea umană, dragostea şi moartea, dar şi atenţionarea asupra caracterului cel puţin românesc exprimat destul de rudimentar prin sintagmele “să moară şi capra vecinului”, “dacă nu pot să te am, mai bine te omor” etc.
Am decis, cu oarece ezitări, că trebuie să văd cu ochii mei. Până la urmă se juca în mansarda Clubului La Scena, locul în care mă simt cel mai bine atunci când trebuie să aleg dintre numeroasele teatre de tip cafenea din Bucureşti.
“Fata cu cărămida-n gură” a debutat într-un decor simplu: o băncuţă din lemn şi câteva ziduri.
Primul dintre cele trei personaje (în afişul oficial apar patru nume, nu prea înţeleg nici acum de ce) a fost câinele, interpretat, fără exagerări inutile, MINUNAT de către Cristian Toma. Destul de profund pentru un câine, acesta impunea teme la care nimeni nu se gândise până atunci, întreba spectatorii din primele rânduri despre prezumtivele lor reacţii în anumite situaţii (transformând atmosfera într-una interactivă, pe gustul meu) şi mai ales râdea cu o poftă molipsitoare, cu hohote dintr-acelea clare venite din adâncul fiinţei, fără pic de efort, fără pic de falsitate. Mi-am dat seama în acel moment că voi avea o seară bună.
La scurtă vreme şi-a făcut apariţia Gloria (interpretată de Adelaida Zamfira), o traducătoare de limbi străine cu evidente tendinţe sinucigaşe. Din nebunie în primă fază, mânată de o istovitoare dorinţă de a atinge infinitul prin moarte. De fapt din dragoste, pe marginea unei prăpastii, împinsă de un bilet umilitor de adio al fostului ei iubit care îi promitea că nu se vor mai vedea niciodată. Iar ea chiar credea că acest niciodată va deveni totuşi palpabil după moarte şi atunci se vor reîntâlni. Atât de idealistă şi însetată de dragoste era Gloria.
Pe tot parcursul spectacolului, în contact cu sinucigaşa noastră, câinele, botezat John într-o conjuctură “caninofobică”, şi-a arătat în numeroase momente caracterul mojic si ironic faţă de aceasta. Nu fără însă a-şi dezvălui la rându-i vulnerabilităţile, în special nevoia de tandreţe, lăsând cumva să se creeze o legătură emoţională între ei.
În primele minute nu prea am înţeles nimic din scenariu, doar am râs la replicile delicioase servite între aceste două personaje complet diferite.
În timp ce mă întrebam care e de fapt logica unui titlu precum “Fata cu cărămida-n gură” şi în timp ce John se conversa cu Gloria, pe scenă chiar şi-a făcut apariţia o fată cu o cărămidă în gură. Smulsă din decor, aceasta era vizibil o actriţă trecută de 25 de ani (Adriana Pârvu), însă îmbrăcată şi comportându-se ca un copil alienat. Acest moment şi de fapt toate celelalte în care am revăzut-o reprezintă până acum cele mai absurde secvenţe umoristice pe care le-am trăit vreodată. Nimic nu avea sens: răzgâiala ei, modul în care era îmbrăcată, obiectele de care era însoţită, modul în care interacţiona cu cei din primul rând şi mai ales cărămida prinsă aproape toată în gură, pe care o scotea jovial cu o mână atunci când îşi spunea povestea.
De fapt, Theo Herghelegiu este o regizoare extraordinară care a transformat un text simplu cu doar trei personaje în cea mai sensibilă piesă de teatru pe care am văzut-o eu (după memorabilul şi regretatul “Alex şi Morris” susţinut până în anul 2008 sub acoperişul Teatrului Mic).
După o comedie în care abia dacă am avut pauze de respiraţie printre râsete, sfârşitul mi-a înghiţit orice zâmbet, mi-a răscolit toată fiinţa, m-a dezbrăcat şi m-a pus într-o imensă oglindă socială în care a trebuit să-mi asum instant rolul OMULUI.
V-aş fura dreptul de a trece prin întregi procese morale, v-aş fura poate “pielea de găină” sau lacrimile de la final dacă v-aş spune mai multe despre cum se lămureşte rolul fiecărui cuvânt şi obiect prezent, aşa că mă voi opri aici.
Am comparat mai sus “Fata cu cărămida-n gură” cu memorabilul şi regretatul spectacol “Alex şi Morris”, sub regia lui Gelu Colceag, din câteva motive, mai mult sau mai puţin întâmplătoare:
- În piesa din Teatrul Mic jucau tot trei actori: Ştefan Iordache (care la câteva luni s-a stins şi mi-a luat plăcerea de a revedea acea reprezentaţie şi în general talentul său), Mitică Popescu şi Dana Medeleanu (într-un rol secundar, dar esenţial, ca şi cel al fetei cu cărămida în gură).
- Ambele spectacole sunt comedii veritabile în care moartea şi boala sunt luate în derâdere: Alex şi Morris, pe paturile unui azil de bătrâni, joacă la un moment dat cărţi pe boli, posesorul unei afecţiuni pe care celălalt nu a avut-o niciodată câştigând miza. Prin comparaţie, Gloria îi înşiră dintr-o suflare câinelui metodele prin care a încercat să se sinucidă, inclusiv aruncatul unui uscător de păr în cada plină cu apă. Desigur că nişte actori talentaţi ne pot smulge râsete în timp ce ne amorţesc temporar conştiinţa, însă în esenţă, ambele momente vor rămâne veşnic ca nişte ştanţe pe creierul meu.
- O altă asemănare este direcţia ambelor scenarii, dinspre amuzamentul predominant către tristeţea şi durerea de la final. De altfel, sunt singurele piese de teatru din viaţa mea la care am plâns, ceea ce nu vă doresc în mod deosebit şi vouă decât dacă aşa simţiţi…
De ce aţi merge la un asemenea teatru de mici dimensiuni? Pentru că e bine să râdeţi cu toată gura, chiar dacă întoarceţi privirile altora, pentru că e bine să vă uitaţi în sufletul vostru şi să răspundeţi întrebării “Ce vor toţi oamenii?” şi mai ales pentru că fără voi, astfel de realizări independente nu vor rezista, vor dispărea definitiv, pedepsite într-un mod nedrept pentru îndrăzneala de a fi altfel.
5 Comentarii la ““Fata cu cărămida-n gură”, titlu nebun pentru un teatru bun”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
M-ai obligat să citesc a doua oară textul de mai sus. Întâi, pentru că nu e primul text „Laura” pe care-l parcurg. Ori „guest”, până mai ieri.
Pe urmă pentru că te simt risipită în preocupări care au o esență. Îmi împărtășești o experiență personală de prin ținuturile vorbelor scrâșnite printre consoane, mă tentezi cu o seară chinezească într-o atmosferă grozavă care eșuează într-o chiuvetă ruginită, după care îmi transmiți un mesaj clar: ar fi păcat să rămâi cantonat în sala mare a Teatrului Național, oftând nostalgic după Ștefan Bănică Senior, Jean Constantin ori Octavian Cotescu în „O scrisoare pierdută”pentru că, iată, poți să simți o adiere artistică și într-un colț de cafenea din zilele noastre, iluminat impropriu și nepromovat de afișe mari cu nume consacrate. Îmi spui că arta există în atâtea forme câte pot fi cuprinse de propriul suflet. Un alt fel de artă, ignorat de critici, nefardat și îmbrăcat în blugi și tricou, nu împopoțonat în frac și melon. Că, uite, ai râs și-ai plâns. Cum să nu fie artă?!
Bubule, rămâi cel mai drag cititor al meu, ai nişte comentarii de adorm fericită, cu zâmbetul pe buze
Îţi mulţumesc pentru aprecieri, înseamnă mult pentru mine!
(limba scrâşnită printre consoane să fie clar pentru oameni, este poloneza, hehehe
)
Hai ca m-ati emotionat si pe mine! Asa autori, asa cititori!
@Bubumaia: Laura nu putea ramane guest, trebuia sa o “cooptam”. Cum sa lasi sa-ti scape asa ceva?
De acum incolo pot dormi si eu linistita, ma pot face head-hunter oricand!
[...] Mi-am frecat palmele şi mi-am zis: da, trebuie să fie la fel de nebunească precum “Fata cu Cărămidă-n gură” de la clubul La Scena despre care vă scriam într-un articol [...]