Vei fi cu mine mereu

Într-o dimineaţă a sunat telefonul. Adormisem cu greu, la patru dimineaţa şi când am răspuns, încă buimacă, am auzit ceea ce speram să nu aud vreodată. S-a dus. Ştii etapele durerii? Prima dată negi, după eşti furios... Cred că nu am trecut de prima. E greu să pierzi un om drag. Şi la aproape jumătate de an de când s-a întâmplat asta, simt nevoia să îmi aduc aminte, să păstrez imagini şi momente, gesturi şi priviri, de frică să nu uit! Deşi ştiu că nu aş putea să uit.

Se spune că apreciem cu adevărat pe cineva sau ceva doar atunci când îl/o pierdem. Eu ştiu că în cazul meu nu a fost aşa. Eram conştientă cât de norocoasă sunt, mereu am fost. Şi mă gândeam ieri, văzând emisiunea Echapées belles de pe France 5, consacrată României, dacă toate aceste lucruri se aplică în cazul ţării pe care fiecare o consideră "a lui". Ce face o ţară să fie "a noastră"? Oare noi, romanii care nu mai trăim în România, avem o imagine idilic...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.