Prima delegaţie ever (3)

În Frankfurt m-am minunat cel mai tare de aeroportul ăla imens (asta până am ajuns în Asia şi am văzut ce au ăia): într-o sală erau nişte scaune atârnate de tavan cu nişte aţe, nişte prunci erau la ceva competiţie de karate (da, în aeroport), apoi am dat de ceva stâlpi pe care tot scria Samsung. No, faină treabă, era net moca, am trimis acasă un mail scurt că am ajuns şi dus am fost către gară.

Am fugit ca nebunu’ cu bagajele după mine fix în partea ailaltă de aeroport ca să ajung la tren, pe care fireşte că l‑am pierdut (deja mă simţeam ca în nuvela aia, Proştii, pentru cine cunoaşte). Încă mă mai şi întreabă tanti aia de la informaţii că de ce n-am luat nu ştiu ce shuttle sau sky train, că nu mai ştiu, că ajungeaţi mai repede (săraca, nu ştia că îs român şi asta lasă urme)... No nu-i bai, zice tanti aia de la informaţii, că dară or mai fi altele cătră Kitzingen ăla. Mare dreptate o...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.