Cum am ajuns să vorbesc cu elevul lui Enescu

De obicei, când încep să scriu un articol, ştiu exact unde vreau să ajung. De data aceasta nu e cazul, nu ştiu nici măcar despre ce să scriu. Aşa că o să fac un gest pe care îl fac de obicei, o să îmi deschid agenda. Am obiceiul să strâng acolo articole care mi se par interesante. De data aceasta am un articol despre Père Lachaise, cimitirul celebru din Paris.

Prima dată când l-am vizitat, împreună cu o prietenă, am ajuns, surprinse, la mormântul lui George Enescu. Spre ruşinea noastră, nici măcar nu ştiam că e acolo. Aşa că am început să povestim lângă mormânt, fericite că găsiserăm un reper, ceva familiar, de acasă. Între timp, s-au apropiat de noi un domn, însoţit de o doamnă, care vorbea româneşte. Doar doamna vorbea, adică.  Au fost fericiţi să vadă două romance, iar domnul a început să ne povestească despre lecţiile de muzică luate de la Enescu, şi despre cât de recunoscător îi era pentru tot ce l-a învăţat. L-am ascultat, bucuroase că vedem un om care l-a cunoscut pe însuşi Enescu. Am avut impresia, şi vă rog nu râdeţi de mine, ca de undeva din dreapta, acesta ne privea şi zâmbea. La plecare, doamna ne-a şoptit : «Ştiţi, e prea modest să vă spună că e un mare dirijor, la rândul lui.»

Îmi pare foarte rău că nu l-am întrebat cum îl cheamă, îmi pare foarte rău că nu i-am făcut măcar o poză. Însă mi-a rămas amintirea unei întâlniri pe care nu o voi uita niciodată. Nu am cum, e într-o cutiuţă a minţii, pusă la loc de cinste. Şi vă doresc tututor să aveţi parte de asemenea întâlniri. Nu am eu vreun merit pentru geniul lui Enescu, însă dacă toată lumea presupune că ar trebui să ne ruşinăm pentru ce fac unii conaţionali, atunci şi inversul e valabil. Aşa că eu am fost şi voi fi extraordinar de mândră că fac parte din România lui Enescu.

Românie în care Roxana şi LumeaMică au petrecut săptămâna trecută o mică vacanţă. Subsemnata v-a propus o vacanţă într-un castel, iar Ghiocela a depanat amintiri despre prima ei ieşire în afara ţării, în 1984. Tot în Franţa v-a dus şi Roxana, mai precis în Berry, iar Călin şi-a continuat peripeţiile din de acum celebra-i delegaţie.

Poveşti frumoase, poveşti de viaţă, care sperăm să vă facă ziua mai frumoasă!

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.