Cum a devenit Teatrul Evreiesc de Stat zâna bună a elevilor

Nu pot uita ziua în care am călcat pentru prima oară în TES: eram în clasa a IX-a şi ajunsesem acolo însoţită de alte câteva colege, toate la fel de indispuse ca şi mine. Profesoara de logică ne promitea note de 10 pentru participările la spectacole de teatru. Ce credeţi că ştiam noi la 15 ani? Era primul teatru în care intram vreodată (excepţie Ţăndărică) şi cu atât mai incomodă îmi părea experienţa aceasta.
Nu mai ţin minte numele niciunui spectacol, nici al vreunui actor, decât că la un moment dat ne uitam la un afiş pe care scria “Maia Morgenstern” şi ni se părea cunoscut de undeva.

Biletul era ridicol de ieftin, în anul 1997 costa cam 3000 de lei, dacă îmi amintesc bine. Pesemne că era susţinut de vreun program guvernamental, însă nu eram suficient de matură ca să înţeleg privilegiul pe care îl aveam atunci. Mergeam uneori chiar şi de două ori pe lună, la comedii sau drame, nici nu conta; aplauzele de la sfârşit acordate actorilor, fără să îi fi cunoscut, m-au disciplinat nişte ani mai târziu, stârnindu-mi apetitul şi respectul pentru artă şi cultură.

Anii au trecut iar eu am uitat de Teatrul Evreiesc de Stat. Am descoperit teatrele-cafenea, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Revistă Constantin Tănase, Odeon, Bulandra, Masca, Teatrul Mic şi cel Foarte Mic sau Teatrul de Comedie.

 Numai că un comunicat de presă mi-a adus din nou în atenţie TES-ul: eroul meu continuă să însămânţeze arta teatrală printre liceeni! “5 Licee 5 Teatre” este un program educaţional pentru implicarea elevilor din licee în activităţi culturale, lansat în premieră anul acesta, începand cu 31 octombrie, sprijnit de Fundaţia ECDL ROMANIA, Primăria Bucureşti, Centrul de Informare ONU pentru România, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi UNITER.
A fost minunat să aflu că 150 de elevi (inclusiv membrii trupelor de teatru din şcoli) din 5 licee bucureştene (Nicolae Kretzulescu, Al.I. Cuza, Gheorghe Şincai, Şcoala Centrală şi Dimitrie Bolintineanu) vor putea urmări gratuit piesele de pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, a celui de Comedie, a Teatrului Mic, a Teatrului Metropolis şi a Teatrului Ion Creangă.

Şi pentru că tot mi se deşteptase pofta de scena TES-ului, m-am prezentat acum o lună la insolenta comedie “Azilul Amanţilor”, un spectacol în regia lui Dan Tudor, despre o femeie cu doi amanţi căsătoriţi şi despre încurcăturile care pot ieşi dintr-un astfel de triunghi amoros. Am râs mult, am văzut secvenţe de făţărnicie, naivitate, dragoste adolescentină sau indecenţă (moderată). Am aplaudat la sfârşit de mi s-au umflat palmele, actorii (printre care minunatul Cornel Ciupercescu) s-au întors de trei ori în faţa noastră şi noi nu ne mai săturam de ei. Pentru mine era un moment mult mai personal: eram acolo după aproape 15 ani, adultă şi consumatoare de teatru şi simţeam în timp ce mi se rostogoleau lacrimile pe obraji că îi datorez ceva TES-ului.

Am plecat acasă dornică să revin. Doar că îmi rămăsese o singură nedumerire: de ce teatru evreiesc şi totuşi niciodată o piesă în limba ebraică? Şi căutând în programul lor, am găsit una în limba idiş (un dialect care combină germana cu ebraica, dacă am înţeles eu bine).
Aşadar, săptămâna trecută am fost la “Nuntă cu divorţ”, o comedie muzicală în care am văzut combinate secvenţe de dans, cântec şi teatru cu glume contemporane (de exemplu, la sfârşitul unei melodii, actorii au transmis spre public “I love you, Budapest!”), piesă despre care nu vă voi scrie mai multe, pentru că de fapt altceva mi-a înveselit seara
Ştiam că în cotierele scaunelor sunt nişte mufe de conectare pentru căşti şi îmi imaginam că voi avea parte de o traducere simultană de toată frumuseţea. Doar că bătrânul meu teatru (a fost inaugurat acum 135 de ani) are totuşi nevoie de ceva îmbunătăţiri tehnologice… Am primit de la o reprezentantă a teatrului un receptor, din acela ca la telefoanele cu discuri, cu firul creţ codiţă-de-purcel; era ca un mic mutant, lipsindu-i partea inferioară, microfonul.
Am urmărit o oră de spectacol ţinându-l la ureche, schimbând din când în când mâna (din cauza amorţelii, desigur). Când era vremea aplauzelor, lăsam receptorul în poale şi îl ridicam apoi repede ca să nu pierd niciun cuvânt. Spre surprinderea mea, chiar am reuşit să ţin pasul cu traducătoarea şi actorii, astfel că povestea mi s-a dezvăluit în toată complexitatea sa.

A fost o experienţă unică pentru mine, fiind primul spectacol în altă limbă decât cea română; vi-l recomand chiar şi pentru amuzamentul pe care vi-l pot stârni aceste mici detalii.
Nu pot să nu sper în încheiere că iniţiativele precum “5 Licee 5 Teatre” se vor înmulţi în viitorul apropiat, pentru că fără teatru generaţiile care ne urmează nu vor cunoaşte niciodată pe deplin trăirile sufleteşti.

Articole similare:

• Trasee pentru inimile oraşului meu, partea a-II-a
• Când nu e teatru, nu mai rămâne nimic
• Când normalitatea devine o calitate
• Tango. Radio and Juliet
• Incubator107, un proiect de creativitate surprinzător

Inginer economist, om de marketing în realitate, Laura este un călător debutant, dar cu ochii de vultur ai unui profesionist. Cercetează, despică şi se ataşează de tot ce îi pătrunde în suflet. Îi place mult să scrie, să se specializeze în arta quilling-ului şi să îşi forţeze amatorul aparat foto în cele mai dificile situaţii.

Laura

Website-ul meu

6 Comentarii la “Cum a devenit Teatrul Evreiesc de Stat zâna bună a elevilor”

1. Liliana says:

   November 17, 2011 at 9:09 am

   Oare nu se gandesc sa vina si in tara?
2. Laura Tomescu says:

   November 17, 2011 at 11:19 am

   Cine sa vina in tara?
3. Roxana says:

   November 17, 2011 at 1:14 pm

   cred ca a vrut sa zica prin tara, adica sa ajunga si la Sibiu, nu-i asa Liliana?
4. Laura Tomescu says:

   November 17, 2011 at 2:37 pm

   imi plac emoticoanele din comentarii, ma bucur ca le aveti active Si da, cred ca ai dreptate, Roxana, acum capata sens…
5. Bubumaia says:

   November 22, 2011 at 8:00 pm

   Trag nădejde că n-o să plictisesc dacă mai zic odată „bravo” pentru aplecarea ta spre cele ce înseamnă hrana sufletului. Și gata, că o să zică lumea că mă plătești ca să tot scriu de bine.
   Despre receptoarele alea aș putea să-ți spun o poveste, dac-o fi să am ocazia.
6. Laura Tomescu says:

   November 22, 2011 at 8:30 pm

   Chiar ca
   Multumesc, Bubule, cat de curand vom discuta si pe tema receptoarelor, abia astept!