Badea (s)Cârţan (5)

„Tipische rumänische!”

Episodul 5

Ne făcuserăm plinul de artă florentină şi, cum toate drumurile duc la Roma, ne-am îndreptat a doua zi spre alte orizonturi culturale, adăpostite de oraşul etern pe cele şapte coline ale sale. Nu am scăpat niciun obiectiv turistic major, că era musai să ne fălim, la întoarcerea acasă, cu alesele noastre gusturi ’telectuale. Am începu cu imensa oază de clorofilă şi de arhitectură Villa Borghese unde Raphael, Titian, Coreggio, Rubens au fost aperitivul festinului de la muzeul Vaticanului. Cu noaptea-n cap ne-am prezentat ziua următoare la Piazza si Basilica San Pietro. Ne-am luat în primire pelerinele de plastic negru menite să acopere pantalonii scurţi şi cămăşuţele de vară, că nu se cuvenea să pătrundem în sfântul lăcaş în asemenea ţinută turistică. Nu are niciun rost să înşir aici toate minunăţiile văzute, căci mii şi mii de pagini, fotografii, filme precum şi vizitarea lor directă de către mulţi dintre cei care binevoiesc să citească aceste rânduri suplinesc o asemenea, scuzaţi, futilă descriere. Oricum, cei dornici să-şi reîmprospăteze amintirile, sau cei care nu au văzut încă Râmul, o pot face pe Internet cu ajutorul sfântului Google. Sunt şi poze! După vreun ceas de pioasă vizitare a celei mai mari biserici din lume, ne-am aşezat la coada de la muzeu. Cum ziceam, aici nu a mai ţinut cioaca cu gratuitatea pentru ziarişti, aşa că ne-am uşurat punguţele de vreo doi bănuţi capitalişti. Am început conştiincios vizita muzeului, poposind cam un minut în faţa unei faimoase semnături sau a alteia. După vreo oră, pe când dădusem gata primele trei saloane, am înţeles ceea ce era la mintea cocoşului. În ritmul ăsta, o întreagă vacanţă nu era deajuns ca să ne desfătăm, pe îndelete, cu toate comorile din muzeu. N-am avut de ales şi am pornit-o într-un galop mai lent la început, ca apoi să se accelereze de ziceai că vrem să câştigăm cine ştie ce derby. Ţinta era, desigur, Cappella Sistina. Cred că ne-a luat cel puţin o oră până să ne trântim, cu un început de febră musculară, pe mozaicul multicolor şi să ne zgâim la frescele lui Michelangelo cocoţate la vreo 20 de metri pe tavan. Odihna culturală se desfăşura pe fondul unui mormăit colectiv al sufletelor admiratoare ale operei maestrului, mormăit care treptat creştea în intensitate. La fiecare cinci minute apărea de după o uşă un fel de curator al muzeului, care se stropşea la noi cu un poruncitor şşşşşşşttttttttttt! Audienţa disciplinată tăcea mâlc, apoi, mulţumit că şi-a făcut datoria, omul dispărea pe aceeaşi uşă pe care îşi făcuse intrarea. Cum ziceam, după alte cinci minute ritualul se repeta, aşa că în jumătatea de oră petrecută în capelă am avut plăcerea de a-l revedea de vreo câteva ori pe gardianul liniştii publice. Pare-se că acesta este obiceiul casei perpetuat peste veacuri şi ajuns, sigur, până în zilele noastre, dacă este să dăm crezare mărturiei dlui Mircea Badea, mai recent pribeag prin acele locuri. Lumea se modernizează şi în lăcaşurile de profund tradiţionalism, cum cred că este Vaticanul, căci potrivit spuselor aceluiaşi domn, acum şuierătorul şşşşşşşttttttttttt! a fost înlocuit de autohtonul şi mai civilizatul „Silenzio, prego!”.

Nopţile le petreceam la poarta unui camping amplasat într-o pădurice de pini, căci, şmecheri fiind, ne foloseam de toaletele şi duşurile campingului, fără să plătim ceva. Am tras, însă, o spaimă, când, în a doua noapte, la puţină vreme după ce pusesem geană peste geană, ţignale ascuţite şi un uruit de motoare ne-au scos din cârpe. Am scos capul din cort şi în primul moment am cam sfeclit-o. Văzusem doi poliţai care se apropiau belicos de camping. Hait! Veniseră să ne evacueze şi poate făcusem rost şi de vreo amendă. Desmeticindu-mă, mai ales după ce în raza mea vizuală apăruseră mulţi alţi poliţai şi chiar carabinieri, am devenit logic spunându-mi că nu era nevoie chiar de juma’ din oastea italiană ca să le bage minţile în cap unor pârliţi de blatişti. Pare-se că niscaiva mafioţi se aciuiseră prin preajmă, aşa că următoarele nopţi le-am petrecut ocrotiţi de cele rele de zeci de bravi păzitori ai ordinei publice italiene.

Ajunsesem la jumătatea excursiei, vacanţa se scurtase ameninţător. Timp de cărăbănire aşadar spre sud. Napoli nu mai putea de dorul nostru aşa că nu i-am prelungit chinurile aşteptării. Am ajuns la porţile oraşului taman când evitarea traficului era o idee strălucită. Cam ora 5 după amiaza când, după o zi de trudă, tot macaronarul se îndrepta spre căminul mai mult sau mai puţin conjugal. Culoarele autostrăzii, nu puţine, erau ticsite în ambele sensuri. Printre maşini, şi Dacia noastră supraetajată. Eram cu ochii-n patru, căci şoferii peninsulari erau foarte înfigăreţi, schimbând culoarele, de cum vedeau o cât de mică posibilitate în acest sens. Lor li se adăugau zeci de scutere care şerpuiau pârâind bezmetic printre maşini. În plus căutam un indicator către vreun camping, căci, încă din capul locului decisesem că dacă vom ajunge la Napoli vom sta la un camping, indiferent de cât ne va costa. De teama Mafiei. De parcă asta n-avea altă treabă decât să se pricopsească din jefuirea unor jerpeliţi ca noi. Dar pînă să ajungem acolo, cine credeţi că ne erau tovarăşi de trafic? Chiar în mijlocul mareei automobilistice un biciclist căra pe cadrul sculei sale un flăcău care ţinea de căpăstru un mânz. Credeam că visez. Nu. Eram treaz. De ce erau pe autostradă, cum ajunseseră acolo, a rămas un mister pentru noi. Băştinaşii nu păreau a da atenţie faptului, de unde am dedus că o asemenea ciudăţenie nu era chiar o excepţie în traficul napolitan. Tot mirându-mă aşa, ca proasta-n târg, am scăpat ieşirea spre un camping. Norocul a fost că, nu prea departe, am zărit un alt indicator spre un alt camping, dacă nu o fi fost chiar o altă rută spre acelaşi camping, ratat din primul foc. Am ajuns destul de repede la el şi am fost plăcut surprinşi de amplasarea lui. Era în moţul unui deluşor şi avea multă verdeaţă. Ne-a fost repartizat un loc chiar lângă gardul de sârmă de unde se  iţea o privelişte bunicică a împrejurimilor. Cum spuneam, campingul era pe un deluşor zăgăzuit de un parapet de pietroaie cenuşii frumos tăiate. Sub noi, la vreo 10 metri distanţă, era o îmbârligătură de trotuare, o răscruce de drumuri, aş putea spune. Loc ideal pentru spectacolul inedit pentru noi de care am avut parte imediat după căderea întunericului. Trei frumoase ale nopţii îşi aveau locul de muncă la puţini metri distanţă de cortul nostru, noi fiind, totuşi, separaţi de ele atât de gard cât şi de înălţimea deluşorului. Oricum audiovizualul era ireproşabil. Vedeam şi auzeam tot din loja gratuită a cortului mioritic. Amatorii de desfătări trupeşti contracost nu au întârziat să apară. În urma unor tocmeli ca la uşa cortului – care cort, fiind al nostru, nu era decât un element de decor, neimplicat în niciun fel în desfăşurarea scenariului – odată tranzacţia încheiată, aleasa se îmbarca în maşina cumpărătorului şi dispărea pentru vreo jumătate de oră, după care apărea din nou la locul de muncă. Două dintre mândruţe aveau un gabarit de stejar pe când a treia era ca un lujer de lalea. Subţirică şi delicată, chiar frumuşică. Nu era, însă, prima opţiune a flăcăilor. Nici chiar a doua. Am înţeles puţin mai târziu de ce, când, ciulind urechile mai bine, pricepui că cei mai mulţi dintre virtualii clienţi erau amatori să intre în graţii câte doi pe un bilet, activitate care presupunea o constituţie mai zdravănă a sexului opus. La un moment dat, după vreo câteva zeci de minute de muncă extrem de productivă, două dintre cele trei lucrătoare s-au luat la păruit cu zbieretele de rigoare. Nu’ş’ce aveau de împărţit. Pare-se că una încercase să-i sfeterisească ăleilalte clientul cu un preţ de dumping. Apoi au stricat cooperativa retrăgându-se fiecare spre un alt vad. A treia a rămas, însă, pe poziţii. Stimulată şi de o sticluţă, curând golită, de cine ştie ce tărie, a dat glas unor canţonete locale interpretate într-o surdină nu tocmai perfectă. Zelul muzical îi era întrerupt din când în când de vreun întârziat, care se alegea cu o boscorodeală la un nivel sonor corespunzător indignării cauzate de calicia ofertei sale. În fine, pe la miezul nopţii, o maşină de poliţie a săltat-o pe harnica prestatoare de servicii şi am putut şi noi să închidem ochii.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1, episodul 2, episodul 3 şi episodul 4

 

De: Valentin VerzeanuNăscut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’ aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).