călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Jan
2012
Anca. Studenţie cu Song
Anca. Studenţia de atunci. Song. Mai multe nu spun.
« Aş vrea să imi povesteşti, pe scurt sau pe larg, despre experienţa ta cu Song. Am o bănuială că a fost extraordinară. Atunci cand vorbeşti despre studenţia ta, spui mereu ca ai avut norocul să fie aşa cum a fost. De ce? »
« O promoţie la facultatea de limbi străine, secţia engleză-franceză, pe vremea mea însemna 170 de fete şi 10 băieţi aşa că viaţa de facultate în afara cursurilor era foarte aproape de zero. Să nu credeţi că am ceva cu fetele, dar cruda realitate era că perspectiva unei comunităţi cu o majoritate feminină zdrobitoare, la o vârstă foarte aproape de adolescenţă, nu era deloc variată sau amuzantă. M-am orientat către echipa de teatru unde am fost acceptată imediat după primul spectacol al bobocilor dar am fost deturnată spre brigadă din lipsă de oameni (aşa, ca stagiu). Văzusem că există în cadrul facultăţii şi un grup coral dar eram sătulă de cor şi îmi doream oricum teatru, în speranţa că voi atenua dezamăgirea de a nu fi urmat această meserie (n-o să intru aici în detalii).
În SONG am intrat dupa ce am avut un spectacol comun în aula de la Drept. Grupul SONG avea atunci cam 30 de membri şi nu avea absolut nici o legatură cu un cor obişnuit – în vremurile în care muzica era aşa numita “muzică de viaţă nouă”, grupul SONG cânta piese din repertoriul internaţional în limbi străine. Acum chestia asta nu pare nimic special, atunci nimeni nu îndrăznea să cânte în limbile ţărilor “imperialiste”. Scăparea a venit tocmai din faptul că grupul a fost iniţiat în cadrul facultăţii de limbi germanice.
Ca să pot intra în grup, am cântat, la un spectacol al facultaţii în care a fost invitat şi SONG-ul, Blestemul Mariei Tănase acompaniată la pian de Tino Furtună (de la Holograf, care îmi fusese coleg de clasă la liceu) în speranţa că voi fi remarcată de Oanţă (Ioan Luchian Mihalea). Nu ştiu de ce am ales o cale atât de dificilă şi de dramatică – aş fi putut să mă duc pur şi simplu la o audiţie dar cred că am vrut să dovedesc că sunt suficient de bună pentru un grup care mi se părea din altă lume. Şi chiar era.
Când spun că am avut o studenţie excepţională dau cuvântului “excepţional” adevărata greutate. Ar fi excepţională în orice perioadă, pentru oricine. Să aparţii unui grup de 40-50 de persoane cu care să împarţi trei seri de repetiţii minim pe săptămână, vacanţe, petreceri, spectacole, turnee, filmări, înregistrări, revelioane, emoţii şi mai ales aceaşi pasiune, este un noroc imens. Oanţă a făcut acest lucru posibil datorită unui talent special, a pasiunii pentru muzică şi teatru şi a dragostei pe care a avut-o pentru grup.
E foarte greu să aleg dintre atâtea poveşti. O să aleg doar o stare, asta ca să nu mă întind prea tare.
Oanţă avea obiceiul de a ne stimula la anumite spectacole atunci când miza părea foarte mică, eram foarte obosiţi şi iritaţi sau când i se părea lui că ne cam lipseşte energia pentru a da un spectacol cât mai bun. La amatori, emoţia şi adrenalina contează foarte mult pentru performanţă. Profesioniştii pot acoperi o lipsă emoţională de moment cu tehnică.
Şi atunci începea să facă o serie de gesturi în faţa noastră pe care publicul evident că nu le vedea, mimici caraghioase, strâmbături de tot soiul adresate când unuia, când altuia din grup, când tuturor. Rezultatul, de cele mai multe ori, era că ne trezeam şi reuşeam să cântăm cu pasiune şi plăcere chiar în momentele când nu aveam un public receptiv.
Dar mai existau şi accidente. La unul dintre spectacolele dintr-un turneu prin ţară, eram într-o comună la Căminul Cultural unde ne-am trezit fără public. Cineva anunţase că SONG-ul nu mai vine şi oamenii plecaseră acasă. Pănă au reuşit să adune publicul în sală a durat vreo oră care pentru noi a fost crimă curată. Eram deja obosiţi de pe drum, cam nemâncaţi şi evident iritaţi de situaţie, repetasem deja pe drum şi riscam să ne “răcim”.
Când am ieşit pe scenă, Oanţă a început să se strâmbe în toate felurile. Am început să ne revenim, doar că, fiind foarte obosiţi, am trecut în extrema cealaltă – şi au început pufniturile în râs. Vreţi să ştiţi cum e să stai în primul rând pe scenă şi să auzi cum, rând pe rând, cei din partida ta pufnesc în râs şi, unul câte unul, încetează a mai cânta? Câţiva dintre noi ne chinuiam încrâncenaţi să ignorăm starea de ilaritate care dăduse deja iama pe scenă, în timp ce majoritatea grupului, cu un rânjet imens pe faţă, făcea play-back.
Oanţă se potolise de mult şi încerca să fie cât mai sobru (deşi nu-i reuşea prea bine) dar era tardiv. Eu cred că eram roşie la faţă datorită efortului pe care îl făceam pentru a nu izbucni în râs dar, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Exact într-o pauză între două fraze musicale, am izbucnit în râs, acolo în primul rând, în faţa tuturor. Mi-am revenit repede din fericire şi am reuşit cumva să ducem spectacolul la bun sfârşit iar publicul a fost foarte încântat mai ales că nu cred că au realizat întreaga dimensiune a dezastrului de pe scenă.
E inutil să spun că în seara aia, înainte de culcare (să nu mă întrebaţi unde am fost cazaţi că nu mai ţin minte) am continuat să cântăm şi să râdem cu lacrimi până târziu memorănd şi repetând la nesfârşit reacţiile lui Oanţă şi ale noastre. E foarte greu să spui în cuvinte cum e să imparţi veselie, muzică şi emoţie autentică cu un grup de 40 de oameni sau cum e să simţi că energia combinată a grupului din care faci parte trece dincolo de marginea scenii şi se multiplică la o masă de oameni care se bucură alături de tine.
Dar despre SONG voi mai scrie. »
« Ce inseamnă călătoriile pentru tine? Par a fi un leitmotiv »
« Am călătorit toată viaţa. Sunt născută în Bucureşti dar mama era din Constanţa aşa că eram la mare aproape două luni vara. Ai mei mă duceau pe munte în fiecare an cel puţin o săptămână şi mă lăsau şi la nişte prieteni la Breaza tot cam două săptămîni. Vacanţa mea de vară a fost întotdeauna afară din oraş (ei bine da, noi aveam vacanţa de vară de trei luni).
În studenţie am călătorit foarte mult cu SONG-ul fie în vacanţă fie în turnee, ba chiar am prins şi un turneu în partea macedoneană a Iugoslaviei (lucru mare pe atunci!).
După ce m-am angajat, am mers vreme de câţiva ani cu cortul pe munte cu un grup de prieteni – Parîng, Retezat, Apuseni, Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş….).
Am călătorit mult şi în străinătate, evident după ‘89. N-am să enumăr acum locurile pe unde am fost – idea e că nu-mi pot imagina viaţa fără drumuri oriunde ar fi ele. Există atât de multe locuri spectaculoase şi la noi şi în toată lumea, atâtea oraşe, atâţia oameni, atâtea obiceiuri, atâtea culturi şi poveşti încât ceea ce-mi doresc e să reuşesc să mă bucur de cât mai multe şi să mă încarc emoţional şi spiritual.
Cred că toţi avem nevoie de călătorii chiar dacă nu ne dăm seama. O persoană crescută într-un mediu normal din punct de vedere afectiv are tendinţa de a-şi părăsi căminul pentru incursiuni mai lungi sau mai scurte din care se poate întoarce în mediul familiar (nu neapărat familial) după ce a acumulat suficient încât să evolueze şi să poată trece prin rutina zilnică fără a se blaza sau acri.
Mărturisesc că esteticul are o importanţă mult mai mare pentru mine decât istoria faptelor. Ruinele îmi plac pur şi simplu şi, fără a vrea să supăr pe cei care sunt pasionaţi de istorie, singura istorie care mă fascinează cu adevărat este cea legată de relaţiile umane şi de legăturile dintre fapte care ne transmit ceva despre modelele umane.
Înainte de a pleca undeva, de obicei am o stare de agitaţie nerăbdătoare ca cea a unui copil în aşteptarea vacanţei – dar cred că toţi avem aceaşi reacţie, nu? Am observat că pe măsură ce avansez în vârstă, devine din ce în ce mai tristă revenirea acasă, pentru că probabil siguranţa pe care o capeţi călătorind creşte în detrimentul nevoii de siguranţă pe care ţi-o dă căminul călduţ. Cu alte cuvinte, mă simt bine acasă dar nu sunt condiţionată de acest cămin şi călătoriile capătă o greutate din ce în ce mai mare în existenţa mea.
În acest moment sunt obsedată de Machu Picchu unde vreau să ajung anul ăsta şi deja simt furnicături în talpă. »
« Stiu că ai participat la aproape fiecare ediţie a Povestilor din LumeaMare. Din păcate eu am fost doar la una, din motive evidente. Cum e o astfel de intalnire? Fă-mă să simt atmosfera speciala pe care o vad in poze şi in povestile Roxanei… »
« Bogdan Teodorescu a găsit expresia cea mai bună pentru întâlnirile cu Lumea Mare – normalitate. O normalitate într-o lume dominată de superficialitate, material şi relaţii sociale de convenienţă. O lume uşor alienată datorită unei răsturnări de valori debusolante pentru cei mai mulţi. Cu alte cuvinte oamenii pe care îi adună Lumea Mare sunt oameni care au un sistem corect de valori şi care au pasiuni şi un comportament firesc, oameni care, chiar dacă nu sunt perfecţi, sunt “normali”. Roxana şi cu Alex reuşesc să adune în acelaşi spaţiu oameni cu cel puţin o preocupare comună şi în prezenţa cărora poţi fi tu însuţi, chiar şi atunci când vorbeşti în public. Un spaţiu în care, pe lângă bucuria de a asculta poveşti din toată lumea şi a vedea locuri noi sau iubite, întâlneşti oameni ca Alin Totorean sau ca Brăduţ Florescu. E un fel de confirmare că lumea nu a luat-o razna de tot şi că încă mai există oameni care fac lucruri extraordinare, cu modestia inteligenţei şi a bunului simţ. Şi sper să nu lipsesc la nici una dintre întâlnirile voastre de anul ăsta – doar dacă nu cad în perioada când voi fi la Machu Picchu, desigur. »
Articole similare:
7 Comentarii la “Anca. Studenţie cu Song”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
Pot să confirm că Anca urcă foarte bine pe munte
Aşteptăm poveştile argentiniene!
ce interesant! Auzi, dar nu m-ajuti sa te descopar in poze ?:)
si eu m-am straduit sa o gasesc pe Anca. Ar trebui sa se inventete taguri si pentru wordpress
In poza in care Oanta e imbracat in alb si asezat jos, Anca e chiar in spatele lui. Gresesc, Anca?
In rest e putintel mai greu, dar am mai gasit-o in una, sau asa sper.
[...] aici, îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc şi te îndemn să reciteşti, dacă nu ai făcut-o, povestea unei studente care, ea, a avut şansa să facă parte din grupul Song. Poate vrei să te delectezi [...]
Dragilor, scuze ca am reactionat asa tarziu dar am fost dicncolo de urechi in ultimele doua saptamani.
Hai s-o luam pe rand:
1 – cea mai de jos cu ochelari si gluga peste cap
2 – Primul rand pe jos dreapta centru (langa fetea blonda care e actrita Tania Filip)- par lung
3 – asa cum zice Alina, in spatele lui Oanta langa bruneta creata (Doina Pocorschi)
4 – A 3-a din dreapta (da, a fost o perioada in care nu am fost cea mai mica…)
5- al 2-a rand de jos, sub Oanta (capul meu si cel al Taniei incadreaza trofeul)
Stiam eu ca am ghicit!