“Asta înseamnă fericire.”

“Hai, stai cuminte, nu doare deloc, o să simţi doar o înţepătură.” Vorbe urmate de un urlet (al meu), de o smucitură (tot a mea) şi de o alergare prin tot cabinetul, urmată de mama şi de asistentă. M-au prins după vreo două minute (doar nu era sa ma las uşor) şi nu, nu am stat să mi se facă injecţia. Nu pot să uit momentul ăla, a fost prima dată când am simţit durerea, ceva ce îmi făcea rău,  care-a venit din senin şi la care nu mă aşteptam. Cum aş fi putut, am avut norocul să fiu un copil sănătos, era pentru prima dată când eram răcită mai serios şi aveam nevoie de antibiotic injectabil. La mai mult de 20 de ani însă, îmi aduc încă aminte de acel moment, de aceea durere. Înmulţiţi totul cu zeci de înţepături, şi o să ştiţi ce simte Tudor, băieţelul de nici doi ani pentru care Nela ne cerea ajutorul, acum ceva vreme.

De fiecare dată când văd un astfel de “caz” (of, ce cuvânt!), mă cuprinde pentru o clipă neputinţa. Pasul următor e să îmi sun sora şi prietena cea mai bună, ca să le rog să doneze bani. Ele sunt obişnuite deja cu asta, şi o fac de fiecare dată. Donează ele, donez şi eu. După, promovez pe Facebook, la noi pe pagină (călătorii au inimă bună, pe cuvânt!) sau scriu articole în care vă rog să daţi bani. De ce o fac? Probabil pentru că în mod egoist, dacă mă gândesc la probleme altora, uit de ale mele. Sau vreau să îmi fac rost de-o conştiinţă curată, ceva de genul : “Uite, am făcut ceva, nu depinde de mine, oricum.Eu v-am spus, voi faceţi cum simţiţi.” Ce e important e însă faptul că nu mă gândesc nicio clipă că acele articole rămân fără ecou. Pentru că ştiu că oamenii buni există. Există, credeţi-mă pe cuvânt. Numai eu am găsit doi chiar săptămâna trecută, Irina şi Gab.

Vă spuneam însă de Tudor, pe care poate îl ştiţi mai bine sub numele de Bibi. Ei bine, toţi banii pentru transplantul lui s-au strâns. Mame cu suflet mare, printre care Bogdana, cea de la care a pornit totul, au facut o minune. Să te faci sănătos, sufleţel! Iar vouă, celor care au ajutat, vă adresez mulţumirile mamei lui : “Să dea Dumnezeu ca tot ceea ce vă doriţi să se întâmple, să fiţi sănătoşi şi bucuriile să vă însoţească în viaţă. Şi să găsiţi timpul să apreciaţi bucuriile simple dintr-o simplă zi ca strigătul de bucurie al copilului tău când te întorci de la serviciu sau mirosul unei mâncări calde. Asta înseamnă fericire. ”

 Sper să facem bine şi în continuare împreună (vezi banner-ul din dreapta).

Articole similare:

• Irina. Sau viaţa la care mulţi visăm, dar pe care puţini îndrăznim să o trăim
• Gab. Sau viaţa la care mulţi visăm, dar pe care puţini îndrăznim să o trăim

Prima iubire: traducerile. A doua: sociologia. "Pariziancă" de sapte ani deja, Alina crede cu tărie în acest proiect şi în echipa din jurul Roxanei. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, să le afle pasiunile, locurile preferate… diversitatea e fascinantă!

Alina

Website-ul meu
Urmareste-ma pe Twitter