Trebuie să laşi loc necunoscutului în viaţa ta!

Mie nu-mi place necunoscutul. Aşa că, atunci când Iulian Sîrbu mi-a spus fraza din titlu, m-am gândit (pentru a câta oară?) cât de diferiţi sunt oamenii. Să vă spun drept, în general eu îmi aleg “victimele” cărora le iau interviu. Pe Iulian însă mi l-a recomandat Roxana: “vezi că e un tip interesant, sigur are multe de spus”. Am început aşadar să mă documentez, să citesc despre el. Şi am aflat că: a urcat pe Mont Blanc – 4 810 m – Franţa, Aconcagua – 6 962 m – Argentina,  Hoverla – 2061 m – Ucraina (iată ceva ce eu nu o să fac prea curand- sau mai ştii?), a lucrat ca asistent medical în Irak şi e foarte comunicativ. Sau cel puţin asta spuneau majoritatea celor care l-au ascultat la Poveşti. Cineva care vorbeste mai mult decât mine? Iată o provocare! (Paranteză: apropos de Poveşti, Iulian e invitat miercuri, 15 februarie, la Poveşti din LumeaMare – Cabana Urbană.)

La sfârşitul interviului ştiam următoarele: a făcut un seminar teologic, iar la 15 ani a fugit de acasă hotărât să se rupă de “lume”.  După diverse slujbe, a hotărât să devină voluntar al Crucii Roşii şi să facă studii medicale. Îi place să inventeze cuvinte. E foarte adaptabil şi deschis la nou: pasiunea pentru munte e destul de recentă, de câţiva ani, de când a facut şcoala de munte Pathos. Şi de ce să nu recunosc, pe măsură ce îl ascultam, mă gândeam cu o uşoară invidie că unii se nasc învingători, pur şi simplu. Asta până când mi-a spus: “Şi mie îmi e frică acolo sus”. Atunci am  am realizat (iar!) că faptul că îţi e frică nu te împiedică să ajungi unde-ţi doreşti. Dimpotrivă. Şi-i mulţumesc că mi-a adus aminte.

«Hai să începem cu Irakul. Cum ai ajuns acolo?»

«Când am aplicat pentru slujba pe un site de recrutare online ştiam doar că e un post de asistent medical în străinătate. După, am aflat despre ce e vorba. Oamenii sunt curioşi în general când aud că am lucrat acolo, însă eu nu cunosc ţara propriu-zisă, ci doar baza în care am petrecut luni bune alături de oameni din toate colţurile lumii. Deşi destinaţia pare, şi este, exotică, nu cred că experienţa asta e definitorie pentru mine, neapărat.»

« Chiar, cum te-ai defini?»

«Cred că schimbarea, noul, nevoia de noi provocări, de noi experienţe mă caracterizează. Asta nu înseamnă că nu duc la bun sfârşit ce am început deja.»

«Cum a fost când ai fugit de acasă? De fapt stai, de ce ai fugit de acasă

«Luasem hotărârea de ceva vreme. Eram în vacanţa de vară şi hotărâsem să plec undeva, departe de toate. O mănăstire părea cel mai potrivit loc. Aşa că am luat trenul şi… am plecat. Eram pentru prima dată în libertate! Pentru mine libertatea e o stare de călătorie continuă, fără niciun fel de constrângeri. Am coborât la Homoraciu, un sat de munte, cu case răsfirate şi multe păşuni. Am întrebat câţiva localnici de drumul spre mănăstire – de fapt e schit, Crasna se numeşte şi am mers aşa câţiva kilometri. Am ajuns seara şi am stat acolo zece zile, până când egumenul mănăstirii m-a adus înapoi cu maşina în Bucureşti. Peste ani, sora mea a fugit si ea de acasa, a continuat tradiţia.»

«O familie de călători…De ce trans-ferro.com? De ce călătorii cu trenul?»

«Ai citit motto-ul de pe blog? “În memoria bunicului meu, Ioniţă, impiegat de mişcare”. Bunicul a lucrat la CFR toată viaţa, iar eu mă duceam aproape în fiecare zi la el la barieră şi îi duceam mâncare, îmi plăcea să stau cu el. Dragostea pentru trenuri nu e de ieri, de azi. De ce un blog legat de călătoriile cu trenul… a fost gândit că un blog de nişă, încerc să construiesc o comunitate. Când iei trenul, în România, pentru o călătorie mai lungă, ştii că atunci când cobori, ai mai cunoscut un om interesant. Chiar îmi spunea un francez astă vară că la noi o călătorie cu trenul se trăieşte, e un eveniment în sine: oamenii discută, schimbă idei… Mie îmi place foarte mult dialogul, cred că e cea mai bună invenţie a omului. Cea mai importantă.

Hai să-ţi zic de munţomani, însă. Noi nu spunem niciodată că mergem la munte. Spunem pe munte. A merge la munte înseamnă a merge la un mic, o bere, un grătar la Predeal, Sinaia, etc. Şi cred că ştii şi de pantofari. Sunt cei echipaţi necorespunzători pentru trasee, dar pe care îi găseşti totuşi pe munte.»

«În dimineaţa zilei în care te trezeşti şi pleci într-o nouă expediţie spre un vârf de munte eşti conştient că faci ceva extraordinar în ochii muritorilor de rând? »

«Păi… e bine că ai deschis subiectul ăsta. Asta cu “muritorii de rând” nu e foarte prezentă în capul meu. Cu excepţia Aconcagua 2011 [Expediţie medicală romanească],  când eu şi Marius Roca am fost să înregistrăm anumite valori fiziologice şi am sperat că rezultatele noastre vor fi de folos cuiva. În rest, pe munte sunt doar eu, cel de lângă mine şi Dumnezeu. Şi natura, însă spre deosebire de alţii, nu o preamăresc aşa de mult. »

«ÎL simţi mai aproape acolo? »

«ÎL simt aproape tot timpul. Doar că îl aud mai bine acolo şi cred că şi el mă aude mai bine. E vorba mai mult de o căutare a mea. Ştii că există o boală de ochi, albeaţă. Când trăieşti în lume, e ca şi cum ai avea albeaţă pe ochi, nu poţi vedea totul foarte limpede, clar. Pe măsură ce urci însă, vezi din ce în ce mai bine. Dacă vrei să îţi cunoşti cel mai bun prieten, să spunem, mergi cu el pe munte. Şi acolo o să vă cunoaşteţi cu adevărat, pentru că acolo eşti pus în tot felul de situaţii şi acolo se separă grâul de neghină. Acolo, în cazul meu pe munte, dar poate fi şi deşertul sau orice loc îndepărtat. Un loc în afara zonei de confort.»

«Tocmai, cât e de greu să fii în afara zonei de confort? »

 «La început, da, e greu. Crezi că eu nu mă plâng? Dar mă plâng în interiorul meu. Sunt anumite eforturi pe care le faci, îţi vine să urli şi te gândeşti: “De ce fac asta? Sunt nebun?”. Important e să nu le dai glas. Suntem oameni, Alina! Nu suntem roboţi sau supraoameni, deşi poate ne-ar plăcea. » 

«M-ai făcut să îmi doresc să merg pe munte! »

 «Îl ştii pe Mihai Ganea? Eram în Maramureş, mă întorceam de la Cernăuţi. Am făcut autostopul şi m-a luat cu maşina. Mi-a spus o poezie foarte frumoasă despre un copac, care îi cerea unui călător să facă schimb cu el şi să îi dea rădăcinile. Eu nu cred că aş putea trăi aşa, cu rădăcini. »

« Mulţumesc pentru gânduri, Iulian. Promite-mi că mai povestim şi altdată! »

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.