Muzeul Comunismului Polonez şi cel mai frumos cuvânt

Nu ştiu de ce credeam eu că amintirile din timpul comunismului îmi aparţin doar mie şi poporului român. Eram sigură că numai noi stăteam la coada pentru lapte, numai noi aveam galantarele goale şi ne bucuram pentru orice raritate ne intra pe mână, fie ea şi o lamă de Wrigley’s Spearmint.

Ajunsă în Gdańsk pentru a doua oară, într-o primăvară ploioasă şi rece, m-am decis să îi văd partea revoluţionară, căci până la urmă este un oraş căruia i se datorează căderea comunismului în Europa de Est şi Uniunea Sovietică.
Aici s-a născut şi încă activează Lech Wałesa, omul care a iniţiat mişcarea muncitorească Solidaritatea (Solidarność), cel care a primit în anul 1983 Premiul Nobel pentru Pace şi care a câştigat alegerile prezidenţiale în Polonia în 1990, fiind la conducerea ţării pentru următorii 5 ani. Un activist convins pentru drepturile omului şi cel care alături de Papa Ioan Paul al Doilea a schimbat harta politică la nivel global. Se pot scrie multe despre Wałesa, felul în care a stârnit prima greva pe şantierul naval Lenin care s-a extins ulterior la nivelul întregii ţări, sau cum a stat în arest aproape un an. Dar despre poveştile polonezilor din acest oraş mi-e tare greu să scriu pentru că nu îmi pot imagina viaţa lor, nu pot înţelege cum au avut atâta forţă să se refacă de fiecare dată după dramele istorice prin care au trecut (totuşi, germanii au distrus cu tunurile toate oraşele mari iar ruşii i-au subjugat timp de aproape 50 de ani).

Înfulecam la masă nişte platski cu smântână atunci când a început povestea şi pur şi simplu nu puteam înţelege; mă gândeam că este engleza mea (sau a lor) de vină, se repeta des cuvântul “underground” iar eu credeam că-i vreun stil, vestimentar sau muzical. De fapt, aşa au rezistat polonezii, aşa au reuşit să se întâlnească, să planifice acţiuni revoluţionare şi să respire libertate într-o ţară sub lege marţială (declarată în anul 1981). Acolo mâncau şi îşi găseau puţină linişte, puţină demnitate. Gazda mea, un intelectual trecut de 60 de ani, a înţeles confuzia care mă încerca şi m-a lămurit simplu: “Lauruś, eram tare flămânzi, dar nu de mâncare cât de demnitatea noastră naţională. Numai Papa Ioan Paul al Doilea ne era alături, el înţelegea zecile de ani de umilinţă care ne aduseseră la saturaţie. Trebuia să facem ceva. Şi am făcut!”

A doua zi am decis să încerc Muzeul Comunismului. Mai este unul în Varşovia, dar acesta din Gdańsk are însemnătatea lui emoţională, cu siguranţă.
Un TAB al miliţiei stătea impunător pe iarbă la câţiva metri de intrarea în muzeu; o asociere anormală între un transportor auto blindat, un copil, un liceu prestigios pe fundal şi un muzeu al comunismului.
Încă de la intrare mi s-a zburlit puţin părul pe mine: am coborât într-un buncăr urmărită printr-o goarnă de o voce care urla în poloneză diverse ordine, luminile pâlpâiau şi mi se părea că mă îndreptam uşor spre o zonă de război.
La intrare am primit un bilet de acces în forma unei cartele de alimente şi am început incursiunea prin cele 7 camere, unele dedicate Legii Marţiale, altele istoriei din 1956 până în 1989 sau vieţii de zi cu zi în Polonia comunistă. Într-una dintre camere era reprodusă atmosfera de la întâlnirile lor secrete, cu fotografii uriaşe pe întregii pereţi şi sala de mese, martora tăcută a anilor ce-au fost.


Mi-a atras atenţia aprozarul în care am recunoscut cântarul (măcar să fi avut altă culoare, ca să-mi cred ochilor), sticlele de iaurt şi lapte, franzelele, până şi hârtia igienică. Parcă între ţările noastre nu existase niciodată vreo graniţă.

În acea zi îmi era pregătită o surpriză, mie ca român în Polonia, să găsesc o cameră dedicată în întregime unei expoziţii de fotografie aparţinând lui Andrei Pandele, cu sprijinul ICR Varşovia. Adusese în acea încăpere bucăţi din comunismul nostru, cu pancardele ceauşiste, tramvaiele supraaglomerate, un fragment de nuntă sau dintr-o naştere în Spitalul Polizu, cozile la diverse alimente. Erau atâtea momente pe care eu le trăisem prea puţin, fiind destul de mică la Revoluţie, însă simţindu-le durerea din poveşti sau imagini ca acestea. M-a impresionat acest colţ românesc pe care îl simţeam, cumva sinistru şi greu de explicat, ca acasă.

La plecare, trecând prin zona dedicată suvenirurilor, dintre toate replicile creionului uriaş cu care a semnat Lech Wałesa înţelegerea de la Gdańsk, zeci de tricouri, magneţi şi alte nebunii, nu am cumpărat decât o insignă pe care era scris cel mai frumos cuvânt ce mi-l putea insufla Polonia: solidaritatea.

Bine de ştiut!

Muzeul este închis în fiecare luni, în rest primind vizitatori între 10 şi 16. Preţul nu este afişat pe site-ul lor, însă dacă ajungi în Gdańsk, sună la numărul +48 58 308 42 80 pentru mai multe informaţii.

Gdańsk este oraşul adoptat de Laura, ca răspuns la campania noastră de adopţii. Mai multe detalii aici.

Mai multe impresii din Polonia aici.

 

Inginer economist, om de marketing în realitate, Laura este un călător debutant, dar cu ochii de vultur ai unui profesionist. Cercetează, despică şi se ataşează de tot ce îi pătrunde în suflet. Îi place mult să scrie, să se specializeze în arta quilling-ului şi să îşi forţeze amatorul aparat foto în cele mai dificile situaţii.