„Djinn”-ul deşertului tunisian

„Nu există emoţie mai mare decât intrarea în deşert”.

(J.M.G. Le Clezio)

Aş continua spunând că deşertul are o magie care face ca de fiecare dată când îi treci pragul, să ai o emoţie intensă. Poate pentru că deşertul oferă mereu altceva şi surprinde. Dacă ar fi să aduc în planul vieţii de zi cu zi relaţia om-emoţie-deşert, aş spune că ar trebui să fie exemplul unei relaţii perfecte de cuplu; o relaţie în care cei doi se reinventează mereu. Monotonia este înlocuită de surpriză, iar revederea este prilej de fluturi în stomac.

Nu cred că poate exista om pasionat de călătorii, de cărţi şi de viaţă căruia să nu-i placă deşertul, dacă a avut ocazia să aibă acea întâlnire potrivită cu el. Şi spun potrivită pentru că deşertul nu se rezumă la o excursie minimalistă în care zărim nişte dune mici şi ne plimbăm câteva minute cu cămila…

Dar mai bine să vă povestesc despre ceea ce înseamnă pentru mine deşertul şi poate o să vă insuflu şi vouă măcar un „răsad” de pasiune pe care, dacă-l veţi cultiva aşa cum se cuvine, se va transforma în ceva minunat. Aşadar, pentru mine, experienţa deşertului  este legată de Sahara, respectiv partea care i-a revenit Tunisiei după împărţirea modernă a celui mai mare deşert de nisip. Minunăţiile au fost judicios împărţite în lumea asta mare şi deşi Tunisiei i-a revenit doar o mică parte din Sahara comparativ cu vecinii săi, Creatorul a avut grijă ca ea să fie magică, cea mai accesibilă din punct de vedere turistic, în aşa fel încât să bucure ochii şi sufletul pentru ca oamenii să povestească şi astfel „djinn”-ul deşertului să se bucure.

Orice poveste începe cu o introducere, aşadar povestea deşertului tunisian începe cu drumul spre marea de nisip care a suscitat şi continuă să o facă, imaginaţia povestitorilor, scriitorilor şi artiştilor din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, listă la care mă adaug şi eu, nefiind ultima, cu siguranţă.

Primul pas: de cu seară, pregătim un bagaj uşor din care să nu lipsească, vara: haine subţiri deschise la culoare, preferabil din in şi/sau bumbac, şapcă sau pălărie, o cremă cu factor de protecţie, ochelari de soare, sandale şi, desigur, camera foto fără de care experienţa ar fi ca un musical fără muzică.

Dimineaţă ne urcăm într-un 4×4, cu gândul că seara vom dormi în deşert, noţiune care pe foarte mulţi îi sperie, tocmai pentru că nu ştiu la ce să se aştepte. Dar cred că tocmai asta este frumuseţea… Dacă nu ar mai fi misterul – nu ar mai fi relaţia perfectă despre care spuneam la început, nu-i aşa? Prima parte a drumului este una predominant verde, pentru ca mai apoi peisajul să se schimbe într-unul arid şi stâncos. Este zona subdeşertică ce stă la baza „Africii”. Şi spun asta pentru că regiunea Matmata (impropriu asociată cu „troglodiţii” din Turcia) este cea care a dat mai întâi un nume regiunii ce cuprindea nordul Tunisiei şi estul Algeriei – Ifriquia şi, în cele din urmă – continentului. Iată cum stau lucrurile: berberii, locuitorii caselor săpate în stâncă de la Matmatade astăzi erau numiţi în antichitate de către Herodot ifri; de aici grecii au botezat ţinutul Ifriquia; numele a fost transformat apoi de către romani în Africa, nume ce a dăinuit până în zilele noastre.

Pe la sfârşitul amiezii, deja începem să simţim că se apropie ACEL moment şi ne întrebăm cum va fi, care va fi atmosfera, cum ne va privi, cum trebuie să-l privim, unde ne va invita… Întrebări normale pentru această „blind date”. Iată aici şi câteva lucruri pe care e bine să le ştim înainte de marea întâlnire. Să le numim “mic ghid de construire a unei relaţii trainice”.

Prima vedere este emoţionantă: el este viu, sublim… este mai mult decât ceea ce ne imaginaserăm, are armonii perfecte, culori minunate, în tonuri de bej-gălbui până la ocru şi de la portocaliu până la roşu, în funcţie de cum cade lumina şi ne aşterne lumea la picioare. Nu e puţin lucru! Deja emoţia de început se estompează uşor, năruindu-se pe dune; ştim câte puţin unul despre celălalt: EL poartă un nume exotic, Ksar Ghilane, este mai în vârstă şi se vrea descoperit. EU vreau să-l înţeleg, sunt curioasă şi mă las pe mâna lui.

În prima seară mă surprinde până la lacrimi cu un apus desprins din poveşti: soarele roşiatic coboară încet spre nisip pentru a dispărea şi a se lăsa învelit de dune; liniştea este desăvârşită, de parcă EL ar fi înţeles că nu poţi să-l priveşti altfel. Trebuie să-i acorzi întreaga atenţie… Dunele sunt spectaculoase, perfecte, de parcă cineva le-ar fi modelat înainte de sosirea oamenilor, reci la prima atingere, însă dacă afunzi piciorul gol – fierbinţi după căldura acumulată pe timpul zilei. Seara nu se putea încheia altfel, decât în aceeaşi notă inedită pentru că cina este prilejul pentru a-şi demonstra şi talentul culinar: pâine coaptă în nisip. Este senzaţională, creează dependenţă şi este de neegalat. Un ultim ceai de mentă savurat pe nisip, la lumina lumânărilor şi pregătirea pentru somn… Dar parcă şi somnul a dispărut, deşi a fost o zi lungă. Ne-am spus „noapte bună” şi am rămas cu gândul acolo, pe dune… Adorm cu EL în minte. E şi mâine o zi şi el tot acolo va fi.

Zori de zi şi tot atâtea surprize… Ca să ne cunoaştem mai bine, EL şi-a trimis prietenul – dromaderul, care mă va duce în profunzimea deşertului… Ce ciudat să-ţi încredinţezi viaţa unui dromader şi, cu toate astea, el cunoaşte drumul; ştie atât de bine să-ţi ofere confort chiar şi când urcă sau coboară dune înalte, este atât de calm încât îţi spulbera orice urmă de grijă şi îţi lasă ca singură activitate – contemplarea. Oriunde priveşti – doar dune de nisip şi, ici-colo, câte un pâlc de iarbă alfa pe care dacă îţi întorci privirea o să descoperi că n-o mai zăreşti în acelaşi loc. De altfel şi dunele îşi tot schimba locaţia în funcţie de cum bate vântul, de parcă deşertul trebuie să fie mereu altfel pentru fiecare întâlnire… Şi chiar este!

Am avut norocul să-l descopăr şi redescopăr de atâtea ori şi-n atâtea ipostaze… Ne-am văzut prima oară într-o seară de mai şi ţin minte (pentru că prima întâlnire nu se uită niciodată), iar de-atunci ne-am tot întâlnit. Vara, la 50 de grade, când este fierbinte şi te sufocă ai vrea să scapi de el, dar este atât de perfect încât nu-i poţi rezista; iarna, când nopţile sunt reci, însă un foc încălzeşte până şi inimile, nu doar atmosfera; când era vesel, jucăuş şi senin, dar şi în momentele LUI de supărare, în care nu dorea să fie văzut… Stârnea atunci o furtună de nu vedeai la câţiva metri în faţă, îţi era imposibil să foloseşti camera foto, dacă nu o voiai pierdută pe vecie, şi te acoperea de nisip din cap până-n picioare. Dar vreţi să vă spun ceva? M-am simţit privilegiată că mi se arăta şi aşa! În fond, avem deja o relaţie suficient de veche încât să nu ne mai formalizam sau să mai avem secrete.

Am stat în mijlocul LUI, în cort confortabil dotat cu toate facilităţile vieţii moderne, dar şi în cort improvizat dintr-o pătură din păr de cămilă (apropo, e impermeabilă) şi în ambele situaţii m-am simţit în siguranţă în mod egal. Am prins apusuri şi răsărituri spectaculoase care ar atrage invidia oricărui fotograf pasionat, ba chiar am prins şi câteva picături de ploaie care, în cădere pe nisip lăsau mici gropiţe ce transformau peisajul într-un material „polka dots”.

Deşertul este un loc fascinant unde timpul nu mai are măsură, iar imaginaţia şi emoţiile sunt plăcut stimulate. Nu există o caracterizare a deşertului, EL este aşa cum îl percepe fiecare, în funcţie de deschiderea pe care o are şi de participarea afectivă pe care şi-o îngăduie. Pentru toate experienţele minunate pe care mi le-a oferit de-a lungul timpului, deşertul va rămâne mereu acel loc „al meu”. Spun al meu pentru că din perspectivă personală şi subiectivă, nimeni nu l-a mai descoperit ca mine; pentru mine el este al meu, pentru altcineva – este al lui şi tot aşa până când, în cele din urmă, noi, „exploratorii” dispărem, iar EL păstrează toate experienţele umane cu care a venit în contact. Acum, ziceţi şi voi, dacă asta nu este magie, atunci ce este?! 

ARTICOL SCRIS DEIrina Gros