Cum m-am ars eu la Marea Neagră – reconstituire

Prin 1900 toamna (totuşi, să nu speriem cititorii – iulie, 1978), soţul meu a hotărât, după o săptămână de stat în Retezat, cu cortul, la Lacul Pietrele, să petrecem şi o săptămână la mare, la soare, tot cu.  Adică…cortul.

Am coborât din Retezat şi, după o mică escală la Petroşani, pentru remedierea unei pene de cauciuc şi o alta la Bucureşti, la părinţi (pentru aprovizionare cu benzină în canistre, diverse conserve şi alte alimente cunoscute că pot rezista la ceva căldură, carne friptă în untură, slănină), am purces la drum. Unde? La Vama Veche, pentru că nu fuseserăm acolo decât în vizită, Costineştiul fiind la acea vreme ”central point” pentru noi. Deşi nu era traficul de acum, am urmat celebrul traseu E15, pe atunci, E60 acum, Bucureşti, Afumaţi, Urziceni, Slobozia, Vadu–Oii, Hârşova, apoi prin dealurile de la Palas, unde ne ademeneau dreapta, stânga, celebrele livezi cu piersicile în pârg, spre Constanţa şi mai departe Vamă. Am ajuns noaptea târziu în Vamă – adică chiar în postul de control de la vama cu Bulgaria – nefiind luminate localităţile, am mers tot înainte…

– Stop! Unde mergeţi?

– În Vamă.

– La bulgari?

– Nu, domnule, cu cortul! Nu e voie pe plajă cu cortul? Bine, dar noi ce facem până mâine dimineaţă?

Le-am arătat un act (nu spun care, vă veţi da seama oleacă mai încolo) şi au hotărât că putem să punem cortul pe plajă, dar vom avea gardă de pază (doi soldaţi, care vor avea misiunea să zădărnicească eventualul nostru plan de transformare a cortului în barcă disponibilă să ne poarte pe valuri până la turci).

“Pune tu nevastă, câte conserve crezi că intră în oală, ş-apoi om vide…!”

A doua zi am căutat loc de parcare pentru cort şi maşina şi folosind google.ro de  atunci (cineva a spus cuiva, care ne-a spus şi nouă), am ajuns la campingul de la Venus. Nou înfiinţat, cu anexe sanitare curate, cu apă caldă non stop, cu terasă şi formaţie muzicală angajată să cânte şi să încânte. Bun, vom sta la camping şi vom face plajă la Vamă. Vecini, gârlă;  mai apropiaţi: un sârb, din vechea Iugoslavie, şi o familie din Buzău sau Bacău, cu copii adolescenţi, cu cort modern, cu terasă, scaune, masă şi fată de masă. Am simţit frustarea fluturând veselă printre noi. Cortul nostru, care funcţionează bine mersi şi acum, era cort izoterm de munte, uşor de montat şi demontat, iarna cu beţe de schi, vara cu ce lemne găseai în jur, masa era rogojina de plajă, care întoarsă devenea fată de masă, iar ”device-ul” de gătit era clasicul primus rusesc pe benzină, mic dar voinic şi potrivit pentru cele două vase din aluminiu, unul pentru salate, celălalt  pentru pregătirea atâtor feluri de mâncare (pune tu nevastă, câte conserve crezi că intră în oală, ş-apoi om vide…). Să nu credeţi că mâncam cu degetele mereu: aveam doua linguri, doua furculiţe, doua căni, praf de curăţat, ştergar şi dog (fund de lemn). Aşa că am tras linie şi am hotărât, mâine la plajă, seara la salată şi vin.

A treia zi, soare, mare, briză înşelătoare, şi ca la poker, merg la cacealma şi pierd: adorm la plajă şi mă ard . La propriu. Seara la cort, ”iaurtul şi jecolanul” îşi fac treaba, iar eu voi dormi toată perioada următoare pe burtă, pe un sfrijit de  izolir ddr-ist şi cu corzile de căţărare băgate într-un rucsac, în chip de pernă.

A treia, a patra, a cincea, a şasea zi nu avut istorie. Am fost doar noi şi marea, pentru că ERAM ÎN LUNA DE MIERE, adică într-un SFERT DE LUNĂ DE MIERE, deoarece soţul avea numai două săptămâni de concediu, iar una se dusese în Retezat. Asta nu înseamnă că nu am şi socializat. A fost ziua de prins peşte, în care ne-am încăpăţânat să ajungem la faimoasa cifră de opt guvizi, dar în zadar, pentru că după ce am prins cinci bucăţi, s-a făcut amiază şi domnii peşti ne-au lăsat în plata domnului, ei mergând să-şi facă probabil, somnul de frumuseţe. Nu ne-am descurajat şi i-am prăjit victorioşi sub nasul familiei de la Bacău sau Buzău, dar i-am împărţit cu sârbul, împreună cu o  sticlă de vin, cea cu corabia pe etichetă (eehe, unii îşi mai amintesc poate de celebrul vin de masă de Murfatlar, cu corabia pe etichetă).

Pe vremea aceea, dacă aveai maşina de cusut şi ceva reviste Burda, aveai şi ”brand”.

În altă seară, după ce am devorat salata de legume, preparată cu mânuţele mele două (mult mai târziu, soţul mi-a mărturisit că a mâncat-o din politeţe, pentru că era extrem de sărată, dar nu a vrut să-mi descurajeze talentul de gospodină în devenire), am extras cu delicateţe, din maldărul de carabiniere şi cordeline, singură piesă vestimentară mai feminină, care se potrivea cu noul meu statut oficial (adică, o bluză, o fustă şi un sortuleţ, lucrate, da, tot de mine- pe vremea aceea, dacă aveai maşina de cusut şi ceva reviste Burda, aveai şi ”brand”) şi am plecat la terasa camping-ului să ascultăm formaţia. Am băut multă bere, v-am spus că salata fusese ocnă, şi am ascultat cu plăcere piesa de rezistentă: ”ia mai dă o damigeană/şi-o bucată de pastramă”. Formaţia era alcătuită din trei persoane: unul cu scripca, o tânără cu acordeon (cu părul lung, cu o rochie ”dă nailon”, ca ”a Paraschivei lui Mărgineanu” şi cu şlapi vietnamezi în picioare), iar al treilea cu gorduna (contrabas). Peste ani aveam să aflu că numele tinerei era Cornelia Catanga.

În ziua a şaptea ne-am strâns bagajele, ne-am uitat la mare, la soare şi am plecat către casa noastră comună de acum înainte, neuitând ca între Sineşti şi Şindrilita, să ne oprim la ”Liliecii” lui Marin Sorescu, pentru a cumpăra ceva  mândre lubeniţe, cu miez roşu ca de foc şi ceva pepeni galbeni, cu toate aromele Orientului prinse în dulceaţa lor .

Nu am mai mers niciodată de atunci, în iulie la mare, nici la Venus, pentru că ne-am întors la Costineştiul nostru de suflet. Prin 2009, m-am întâlnit tot la mare cu o prietenă, care mi-a propus să facem o plimbare pe malul mării de la Neptun la Mangalia. Am trecut şi prin Venus. Aceeaşi mare, aceleaşi valuri, alte perechi, alţi pescari, alţi peşti (pe care i-am cumpărat gata prăjiţi), aceeaşi cacealma: am uitat că nu eram pregătită pentru soare şi am mers prin apă, contra lui. M-am ars încă o dată. La propriu, pe picioare, dar nu mai stăteam la cort, aşa că am urcat în cameră, mi-am uns epiderma cu miere şi mi-am sprijinit picioarele de ”sofa”. Medicamentul a funcţionat.

Dragă LumeaMare, am scris aceste rânduri nu pentru Concurs (pentru că nu doresc să particip – e vremea altor tineri), ci pentru  credinţa că, în spatele atâtor povestioare de ”amor-umor-dramor”, petrecute în staţiunile de pe litoral, în spatele dorinţei noastre fireşti de a beneficia de servicii de 3, 4, 5 şi câte stele or mai fi, în spatele dorinţei de a circula sigur şi rapid, stă convingerea că ”marea noastră neagră” va fi mereu albastră şi plină de speranţă pentru generaţiile care vin, aşa cum a fost pentru noi, cei ce plecăm puţin…

Cu drag, pentru Marea Neagră,

Corina Bodea

Corina Bodea este născută, crescută în Bucureşti, măritată peste munţi, la Cluj şi Napoca (“întreabă-ţi mândro părinţii/lasă-ne să trecem munţii”). Actualmente pensionară, dar activă în cadrul afacerii apicole ale familiei. Un soţ, doi copii, două mâţe, voluntară la Centrul de Zi al Asociaţiei Familia Regăsită din Cluj, o mamă de vizitat la Bucureşti. Ar mai fi ceva? Da, întâlnirile din fiecare iarnă cu prietenii, la munte, şi călătoriile – nu numai cele de dinainte de 89′, cu inima şi cu ochii/pe harta Europei, nu numai cele din ţară sau în limita timpului disponibil, din LumeaMare, ci şi cele scurte ca distanţă: două dealuri, doua văi şi un pârâu, ca hrană pentru trup şi suflet.