Tot ce am câştigat sufleteşte în călătoriile mele e în mine, nu-mi mai poate fi luat

Oltea, 40 de ţări, 4 continente.  Ne schimbă călătoriile? Ai fi fost la fel dacă nu călătoreai atât? “

“Ei, cele 40 de ţări sunt totalul, studenţia românească plus cea vieneză şi timpul de atunci încoace. Strict în studenţie au fost vreo 25 pe 3 continente – cifra exactă e greu de spus: cum numeri de pildă excursiile în Cehoslovacia, Cehia şi Slovacia?

Sigur ne schimbă călătoriile. Şi i-aş încuraja pe toţi părinţii cu copii mici să-i ducă oricât de mult în lume, chiar dacă „şi aşa nu mai ţin minte nimic”. Da, uită, dar nu uită că s-au confruntat cu un alt cotidian, cu un alt fel de a pune toate problemele, cu alte stiluri de viaţă. Copiii călătoriţi de mici sunt cu 5 minute mai isteţi. Se descurcă mai uşor în situaţii neprevăzute, sunt mai puţin timizi, se orientează mai uşor şi nu numai în spaţiu, sunt mai flexibili, mai toleranţi, mai siguri pe sine, mai deschişi, mai… Mai tot. Merită investiţia, pe bune.

Personal, e greu să fac comparaţie între un termen (parţial) cunoscut, eu cea de acum, şi o necunoscută, cea care aş fi fost dacă rămâneam pe fundul meu. Aş fi fost poate mai bogată, în bani. La începutul anilor ’90, când îmi dădeam puţinul pe călătorit, în România se pornea capitalismul. Valuta avea o valoare uriaşă: orice sămânţă puneai, încolţea rapid, aş fi avut ce face cu ei. Dar nu mi-a părut niciodată rău de alegerea făcută: tot ce am câştigat sufleteşte în călătoriile mele e în mine, nu-mi mai poate fi luat de nimic.

… Un consilier marital spunea că a calculat: considerând inclusiv detergenţii, există vreo 265 de feluri de a spăla vasele. (Asta apropos de certurile de dominare între soţi, cum se face corect ceva, orice.) Călătoritul te imersează în spaţii în care TOTUL e altfel, şi e tot corect. Limba, chiar scrisul, papa, modul în care se înţelege timpul, sunt altele, şi trebuie să te descurci; oamenii gândesc altfel, gesturile au altă semnificaţie – şi te trezeşti că l-ai înjurat pe om şi tu habar n-ai. Mi-amintesc că în Thailanda mă cocoţasem într-un tren supraaglomerat la bagaje ca să dorm şi eu întinsă noaptea aia. Simţisem o undă de ceva în bo-vagonul respectiv, dar prea voiam să dorm ca să-mi bat capul cu ea. A venit la mine foarte jenat un thailandez cu o engleză bunicică: m-a rugat să mă dau jos, dedesubt era un călugăr şi nu se cădea, parte femeiască… Tot în Thailanda m-am trezit căutând o adresă la o periferie, cu case numerotate total alandala, 7-le după 114, care venea după 88… Logic, fuseseră numerotate în ordinea în care fuseseră construite! În Kathmandu voiam să luăm avionul spre Lukla, către tabăra de bază a Everestului. Nu aveau locuri pentru ziua dorită neapărat de noi. Ce ne facem? Ne-am pus la sfat. Între timp a venit schimbul de după-masă. Într-o doară am zis, hai să o întrebăm şi pe ea: aveţi două locuri? Avem! a spus tipa, senină. Dar cum, că predecesoarea Dvs… ! Da, dar fiecare cu contingentul ei. A-ha… Deserveau totuşi amândouă acelaşi calculator… După aşa experienţe înveţi să iei în calcul orice ipoteză, oricât de trăznită – şi uneori cea câştigătoare e între ele.

Prin călătorii se mai schimbă şi relaţia cu frica, cred. Nu eram fricoasă nici înainte. Dar prin călătorii, cu toate peripeţiile lor, ajungi să vezi pe viu că într-adevăr te descurci. Că ieşi din cele mai abracadabrante situaţii. Poate nu întotdeauna cum ai fi vrut, dar ieşi! Asta ajută şi pentru viaţă, întăreşte încrederea că primeşti ceea ce ai cu adevărat nevoie…

Dar, mai ales, dezvolţi o înţelegere profundă pentru tine, şi pentru sufletul uman în general. Nu se poate să nu ajungi să vezi cât suntem de toţi la fel. Nu se poate să nu ajungi să te gândeşti că a fost doar o eroare de balistică că nu te-a aruncat barza într-o vale uitată din Tibet, cu chinezii grămadă pe tine, tu tibetan din tată-n fiu. Ce făceai? Centrul lumii tale era acolo, în valea aia însorită la 4000 de metri altitudine, departe de orice, dar poate mai aproape de tine şi ai tăi decât atâţia alţii conectaţi prin internet…”

“Nu pot să nu te intreb să-mi povesteşti pe larg intalnirea cu preotul japonez.”

“Eram din decembrie (’93) în Japonia şi cam trecuseră cele 3 luni de viză. Dar eu voiam să mai stau. No, ca ţară insulară, cel mai ieftin vecin era Coreea de Sud. Am luat autostopul până la capătul dinspre Coreea al insulei Honshu, cea care conţine Tokyo-ul, şi de acolo am luat vaporul spre Pusan, în sudul Coreei. La consulatul de acolo am primit viza şi am dat şi o fugă până la Seul. Neştiind faptul că 1 martie era zi de sărbătoare naţională şi neluând în calcul influenţele asupra traficului, am pierdut vaporul de întoarcere din Pusan. A doua zi trebuia însă să fiu la Tokyo, nu mai ştiu de ce, aşa că dimineaţa a trebuit să-mi dau ultimii bani pe avion. Am ajuns pe tărâm japonez, dar la peste 1000 de km de Tokyo, pe altă insulă şi pe sponci. M-a luat la autostop un preot shinto care s-a scuzat că nu mă poate duce prea mult, ci doar cât să mă scoată la drumul mare, la autostradă. Dar din întrebare în întrebare a aflat că promisesem să fiu la Tokyo în seara aia. „Cu autostopul, imposibil” a spus. Eram stânjenită, în mândria mea mi-era teamă ca nu cumva să se întâmple exact ce s-a şi întâmplat – s-a oferit să-mi dea, cadou!, echivalentul a vreo 200 de dolari, ca să pot lua trenul şi să-mi ţin cuvântul. Da, unul dintre lucrurile care îmi plac atât de mult la japonezi: onoarea. Preotului acela îi era atât de important cuvântul dat, încât făcea ce putea el ca şi eu să mi-l pot ţine…! Până la urmă am luat totuşi banii, dar nu în dar, ci ca împrumut. Luna următoare, când a venit într-o vizită de 2 săptămâni şi prietenul (acum soţul) meu, am mai făcut o dată tot drumul cu autostopul de la Tokyo la Shimonoseki ca să-i înapoiem banii şi să-l cunoască şi el.”

“Ce sunt Legile Vieţii? Si cum m-ar ajuta pe mine, Alina, un curs de legi interactive?”

“Cum zicea Roxana: Legile Vieţii e o chestie d-aia despre care toată lumea crede că ştie care-i maul. Poate şi eu mă număr printre ei, nu zic. Oricum, ce ştiu e că funcţionează, şi se poate chiar şi explica de ce. Mulţi le intuiesc, de fapt, pe multe dintre ele. Cam toţi credem de exemplu că ulciorul nu merge de multe ori la apă, că cin’ se’aseamănă se adună, că de ce ţi-e frică nu scapi. Cursul ăsta nu numai că sistematizează şi adună la un loc regulile vieţii – aşa ca în capitolul I al geometriei euclidiene, unde se vine cu câteva axiome din care apoi se construiesc minunăţie de teoreme şi probleme, mânca-le-ar mama! Da, le cam ştim, dar cred că face bine şi să le vedem la lucru, sau măcar ilustrate, ca să credem mai mult în ele. Şi vom înţelege dinăuntru şi că NU le putem fenta, că de pildă nu are sens să sperăm că nu vor acţiona în domeniul X, unde suntem noi cu musca pe căciulă. Din păcate –după ce le-am învăţat vom zice „Din fericire”– ele funcţionează totdeauna. Iar cursul explică acea ştiinţă din spatele a şi DE CE se întâmplă toate astea – aşa cum fizica explică la pârgia de gradul I de ce apăsând aici se ridică acolo. Ca să ni se risipească orice speranţă că pârghia nu va funcţiona în domeniul X.

După curs tu, Alina, vei vedea cu alţi ochi inclusiv de ce Xulescu poate fura milioane, dar tu dacă iei de pe jos o bancnotă de 5 lei ţi se-arată că mai bine ai fi lăsat-o acolo. Vei înţelege că poate sursa unor probleme ale tale e Legea conservării energiei: că nu te poţi bucura de exemplu de viaţă, fiindcă şi bucuria are energia ei, pe care tot tu o creezi. Dar dacă tu dai vieţii doar energia flăcării de veghe, ajunge cât să supravieţuieşti, exact ca centrala. De unde să-şi mai ia şi bucuria energia? Sau poate ai oprit fluxul curgerii energiei: poate, din cine ştie ce motive pe care iar, încercăm măcar să le schiţăm, eşti prea chitită pe a primi energie şi nu prea mai dai. Şi nici măcar nu conştientizai asta. Sau îţi iei, dar nu de unde trebuie. Conform legii holografice, stagnarea asta se va manifesta inclusiv pe corp, de obicei prin constipaţie. (Şi am un filmuleţ de ştiinţă care explică aşa, clar, „cu creioane colorate”, mecanismul legăturii corp-gânduri!) În Vest boala asta e o „epidemie”, i-au schimbat definiţia ca să mai liniştească spiritele şi statisticile…

Când nu mai dăm energie sub o formă oarecare, devenim şi noi  ca lacul sau balta în care apa numai intră, dar nu mai iese. Şi apa, şi energia, se bâhlesc. Dăm de exemplu în depresie fiindcă ne scăldăm tot în energia noastră uzată şi murdărită de energii de gânduri rele: dacă nu o primenim dând energie în jur, de unde alta?

Şi-aşa. Aş vrea să mă mai  întrebi scurt de sănătate ceva mai încolo. Cu ceva ajutor de Sus cursurile astea se pot dezvolta foarte mult, dar nu vreau să mai tratez asta aici, că încă mai e loc de  răzgândire a finanţatorului.”

“După ce te-ai format ca adult in Viena, cum a fost adaptarea la Romania, la revenirea în ţară, în 2006?”

“Un an după ce ne-am întors, în fiecare zi, subliniez, în fiecare zi, mă trezeam dimineaţa şi primul gând era o bucurie: sunt acasă!! Şi la alt an după aceea încă o mai gândeam o dată la două zile. Chiar şi acum, după 6 ani, mi-au venit în ochi furnicuţele vestind lacrimile, doar amintindu-mi. Nu mai conta că acasă e de fapt Oradea şi că în timpul facultăţii nici nu m-aş fi gândit să vin la Tîrgu Mureş după (pe-atunci doar) prietenul meu. După 16 ani de stat la Viena şi-n alte coclauri, ştii ce-aproape se vede Oradea de Tîrg? Fiuuuu… Iar la România nu a trebuit să mă readaptez, eram deja, din cei 23 de ani trăiţi înainte. Mi-a fost mult mai uşor decât invers, să mă austrific. Defectele naţionale ale alor mei le am în sânge, le tolerez sau le înţeleg mult mai uşor decât ale austriecilor!

Cucul îşi pune ouăle peste tot, dar tot cuc rămâne. Da, mi-o fi paşaportul austriac, că e mai practic. Şi, cum zici, şi formarea mea ca adult s-a petrecut în supa occidentală. Dar eu tot româncă sunt. Coelho, cred, a formulat primul ideea că Uneori trebuie să mergi departe ca să vezi că ceea ce cauţi era lângă tine; nu poţi însă să-l vezi decât confruntându-te cu departele… Nu ştiu dacă eu, cu structura mea sufletească, aş fi ajuns să merg la biserică şi la nuntă în ie, sau să fiu atât de mândră că-s româncă adevărată, dacă rămâneam în ţară. Ştiu, îi şî văd pă ceăl puţân tri sfeart’ din cei care citesc asta acum strâmbând din nas. Dar nu ştiu de ce, nu mă identific deloc cu toţi stârnitorii de rău din ţara noastră. Da, sunt şi de-ăia, ca oriunde. Sărăcia şi spectrul ei strică multe în om… Dar nu ştiu, nu rezonez cu ei. Scria într-un mail de dat mai departe: o minoritate gălăgioasă poate părea mai mare decât o majoritate la locul ei, care-şi face pe tăcute treaba. Pentru mine România e doamna care a umblat benevol pentru noi în labirinturile birocratice ale instituţiei unde lucra deşi nu ne cunoştea, fiindcă a înţeles că suntem victime inocente ale unei erori. Pentru mine sunt toate casieriţele care nu mai stau după cei 10 bani ai mei, deşi au un salariu mult mai de mizerie decât al casieriţei din Vest. Care însă stă cu mâna întinsă până mă scotocesc după ultimul cent (în afară de cazurile în care şi ea însăşi e imigrantă, Ausländeriţă). România e ţăranul sau neguţătorul din piaţă care de atâtea ori a strigat după mine să-mi iau totuşi şi vinetele deja plătite dar uitate, sau mi le-a dat a doua zi. Pentru mine România e Eminescu, Vieru, Brâncuşi, Enescu, e Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare şi Decebal şi Dromihete care i-a ospătat regeşte pe duşmanii învinşi, e Vuia, e Coandă, şi Petrache Poenaru care a inventat stiloul, şi toţi ţăranii care au compus Mioriţa, şi Meşterul Manole. E apoi Nadia, şi Labiş şi Porumbescu, şi politicianul de mare renume şi ţinută morală, indiferent care a fost el, care, în Sinaia interbelică unde a necesitat asistenţă medicală de urgenţă, a fost găsit de doctori cu cămaşă peticită. Şi atâţia alţii. EI sunt pentru mine românii, cei despre care merită să învăţăm în şcoli. Mai sunt şi din alt soi? Să le fie de bine. Nu-mi consum energie şi timp preţios ca să mă supăr pe ei că există, e la modul cel mai propriu problema lor… Mi-e milă de ei pentru drumul lung pe care îl au în faţă către a deveni oameni, şi da, aş putea fi profund nemulţumită de toată mizeria ce (ni) se întâmplă din cauza lor. Dar cu sufletul meu m-aş întrista! Sufletul meu m-ar durea! N-ar fi păcat?, că altul n-am! Şi ar fi timpul meu, ireversibil ca al tău, Alina, şi al oricui altcuiva, şi ar fi energia mea – pe care le-aş cheltui irecuperabil fie şi numai gândind rău sau doar formula aia a neputinţei care mă exasperează de câte ori o aud, mereu pe tonul ăla de om legat la mâini şi la picioare  „Ceeee să-i faci /facem?” Putem face!! O-hoo, fiecare pe felia lui, o grămadă!!! Atât ar trebui, fiecare să cosească de ici până ici, dar să o facă bine. Cu dăruire totală. Ca pentru el sau copiii lui. Fără să se plângă. Şi păsându-i şi de lucruri mărunte, ca a stinge lumina în urma lui – nu s-o lase aprinsă peste noapte că deh, nu-s baniii lui. Dacă am reuşi asta….

“Ce vise de călătorie mai are un om care, din afară, le-a văzut pe toate?”

“Înspre înăuntru. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” descrie, cred, călătoria cu cele mai multe surprize, dar sigur şi cea mai recompensatoare. După ce vezi multe, ajungi să îţi dai seama de cât suntem de la fel noi, cei din spatele unei arhitecturi cu linii mai curbate respectiv drepte. Valurile pot fi de multe feluri, dar în esenţă tot mare sunt. Da, contează, ca energetică şi armonie a peisajului, dacă-s valuri molcome sau talazuri, dar după ce le vezi şi pe unele şi pe altele mai vrei să vezi şi altceva. Munţii, de exemplu. Vorba lui Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească: „Mi-am înseninat gândurile pâna au început să se vadă în ele munţii…”

… Făcusem cândva un test psihologic. Trebuia să-mi închipui şi să descriu o anumită figură geometrică tridimensională. În afară de detalii gen textură, mărime, poziţionare în peisaj, poziţie şamd, ajunsesem la cum era pe dinăuntru. Răspunsul l-am ştiu imediat: înăuntrul ei era Universul. Era ciudat, ştiu, văzut dinafară: o figură geometrică finită care să conţină ditamai Universul… Dar eu le vedeam acolo, înăuntru, galaxii şi stele şi tot tacâmul. Ca la descifrarea testului să aflu că acea figură geometrică mă reprezenta pe mine. Şi astfel m-a obligat să-mi pun în cuvinte şi imagini o percepţie difuză pe care într-adevăr până atunci nu o formulasem în cuvinte.

Cred că înspre noi, cei dinăuntrul înăuntrului, e cea mai grea călătorie.”

 

Alina crede în potenţialul turistic al ţării ei. De aici secţiunile în engleză şi franceză ale blogului. Una dintre plăcerile ei cele mai mari, atunci când scrie pentru LumeaMare, e să stea de vorbă cu alti călători, pe site sau pe pagina de Facebook LumeaMare. E sociolog şi locuieşte în Paris de câţiva ani.