O zi de vară în Shimonoseki, Japonia

Când spui Shimonoseki te referi cu siguranţă la artificiile de pe malul mării, din luna lui cuptor. Hanabi, tradus mot à mot, flori de foc.

Luna lui cuptor în sud-vestul Japoniei este august. August este lună plină, elevii au vacanţă şi profită din plin de ea: inocenţi ca nişte căţeluşi, îţi sar în faţa maşinii ori de câte ori au ocazia. Joacă fotbal fix sub geamul dormitorului, însoţind fiecare lovitură cu vociferări de epitete, printre care amintesc: prostule, tâmpitule, şi asta când îţi este somnul cel mai dulce şi încerci să mai furi cele câteva clipe de fericire în futon, înainte să sune blestematul ăla de ceas care să-ţi cânte: wake up loser, today is another day in paradise… 

Tot în august, cu prilejul sărbătorii  Obonului, bugetarii şi sararīman-ii (din lb. engleză: salaryman) au câteva zile libere, o adevărată mană cerească. După ce fac turul mormintelor rugându-se pentru rudele trecute în nefiinţă sau, mă rog, în funcţie de religie, pentru cei plecaţi să-şi trăiască o altă viaţă, într-o altă lume, într-un alt univers, mulţi ar profita de vremea însorită şi ar ieşi din bârloguri, evident, dacă ar mai avea energia necesară, aşa că preferă să se ascundă de căldura aia umedă de ţi se strecoară pe sub haine ca un pui de şarpe. Se închid în spatele pereţilor subţiri, la răcoarea benefică a aparatelor de aer condiţionat, frunzărind sictiriţi câte un ziar vechi, butonând telecomanda cu un aer tâmp sau ignorând onorabil urletele celor doi copii, veşnicul monolog al soţiei, miorlăitul strident al motanului necastrat…

Cu toate astea, în fiecare an pe 13 (da, au şi ei aceeaşi superstiţie), zi cu noroc, sararīman-ul îşi scoate maşina din garaj, îndeasă în ea umbrele de soare, containere de răcit portabile, sticle de ceai, răcoritoare, onigiri (turtiţe de orez) preparate înainte de răsăritul soarelui de soţie, pături, prosoape cât cuprinde, şepci, schimburi ş.a., cei doi copii din dotare cu tot cu DS-urile ca să nu le mai audă gura, porneşte motorul şi e cât pe ce să plece când îşi aminteşte că a uitat ceva…a, da, locul din stânga e liber, soţia. În sfârşit, în zorii zilei, maşina aleargă lin pe autostradă spre Shimonoseki.

O să vă întrebaţi dacă japonezii au inventat nişte artificii care ar putea fi la fel de spectaculoase la lumina zilei sau o să credeţi că exemplul domnului de mai sus este unul particular, poate locuieşte departe de oraş. Ei bine, nu.

Shimonosekieste este oraşul care oferă un spectacol de artificii de 25 de ani, pe 13 august, anul acesta numărul artificiilor ridicându-se la 13 000. Da, este un spectacol de artificii impresionant. Nu degeaba toţi pleacă cu noaptea în cap ca să prindă un loc de parcare în locurile special amenajate. Îşi omoară apoi timpul până seara cu mici distracţii organizate cu acelaşi prilej. Mersul cu vaporul, pentru cei cu dare de mână o plimbare cu elicopterul, mâncatul de peşte proaspăt pescuit, cumpărat dintr-o hală imensă care îmi aminteşte perfect de Hala Obor, toţi înghesuindu-se să prindă delicatese: sushi don (bucăţi de peste crud pe o pătură de orez), kujira no karaage (bucăţi de balenă marinate şi prăjite), maguro furai (ton pané), nu-ştiu-ce alte specii de peşti ce nu se găsesc pe toate drumurile, dar după care îţi cam lingi toate degetele. Hala îşi păstrează în fiecare an aceeaşi atmosferă, nu ştiu de ce, are ceva-ul acela care îmi creează de fiecare dată o senzaţie de déjà vu. Poate mirosul, aerul greu, umezeala, agitaţia din jur, vânzătorii întinzându-ţi bucăţi de peste crud sau prăjit, berea din paharele de plastic, cimentul bătătorit păstrând urme de paşi a mii de trecători.

Când soarele se înroşeşte şi se retrage în spatele munţilor, mici tarabe înşirate la linie, te îmbie cu mirosul preparatelor specifice pentru un matsuri: porumb copt, yaki-tori (frigărui de pui), yaki-ika (sepie la grătar), cartofi prăjiţi, kakigori (gheaţă mărunţită cu sirop dulce), fructe proaspete de la gheaţă, cartofi copţi cu unt, takoyaki (un fel de găluşte cu legume şi bucăţi de caracatiţă), yakisoba (tăiţei cu legume şi carne de porc), bere cât cuprinde, pe lângă toate astea mai sunt şi tarabe cu jucării, jocuri de bingo, baloane, maşinuţe, păpuşele, yo-yo (baloane umplute cu apă) şi alte zeci de mici prostioare după care copiii se pun pe urlat şi tăvălit pe jos când părinţii refuză să le mai cumpere.

Cam tot atunci se dezlănţuie spectacolul multicolor al kimono-urilor de vară, pasul mărunt, firav şi gingaş al tinerelor, coafurile elaborate sau, din contră, de-o simplitate izbitoare. Micile domniţe zâmbind cu ochii plecaţi atunci când sunt privite, mergând îngrămădite câte două, trei lăsându-mi impresia că, de fapt, sunt nişte buchete imense de flori de vară, proaspete, parfumate, unele încă crude, altele uşor trecute, dar fermecătoare, buchete viu colorate oferind aceea încantare vizuală care îţi taie respiraţia.

Prima dată când am fost în Shimonosekis acum mulţi ani, aveam 16 ani. Îmi amintesc totul perfect, purtam o pereche de pantaloni albi de vară, largi, un tricou roşu cu nişte modele abstracte negre şi albe, o pălărie albă cu borurile cam largi şi o emoţie de nedescris în suflet. Eram pentru prima dată în Japonia, trăiam pentru prima dată o vară japoneză, vedeam pentru prima dată un spectacol de artificii. Ştiu că am rămas cu gura căscată şi ochii aţintiţi pe cer pe durata întregului spectacol. Nu mai văzusem niciodată nimic asemănător, totul îmi părea fascinant şi parcă din altă lume. Artificiile nu erau înălţate de jos, îmi părea că, de fapt, cădeau din cosmos şi explodau înainte privirii mele, mii de stele căzătoare desenându-mi pe firmament povestea pe care aveam s-o trăiesc peste ani de zile.

Articol scris de Sabina Yamamoto. Mai multe despre Japonia la ea pe blog.