Năluciri din oraşul paradigmă, Tokyo

Tokyo, o metropolă fabuloasă, îţi va lăsa cu siguranţă impresia unei alte lumi.

Capitala din Ţara Soarelui Răsare, locul pe care îl visezi şi cu ochii deschişi.

Cel mai scump şi impresionant oraş din lume, Tokyo.

Viaţa de noapte în Japonia, Tokyo – experienţe inedite, de neuitat.

Cu siguranţă, acestea sunt doar cele câteva titluri care îţi atrag privirile pe site-urile de turism. Aş fi nedreaptă să spun că Tokyo nu este nimic din rândurile de mai sus. Într-adevăr, este poate cel mai impozant oraş pe care l-am vizitat până în prezent.

Am ajuns pentru prima dată în marele oraş într-un început de vară. Era izbitor de cald, sufocant şi ameţitor. Staţia de metrou Tokyo mi s-a părut nesfârşită, un adevărat oraş subteran, dacă vrei, o lume paralelă, fără să fi nevoit să păşeşti în exteriorul ei, oferindu-ţi tot ce îţi trece prin cap: de la mall, dacă ţi-ai pătat cravata cu sosul de soia şi ai o întâlnire în 15 minute, restaurante, când te-a lovit foamea şi nu mai poţi răbda, bănci, evident, pentru momentele penibile când ai rămas fără yeni în portofel, până la saloane de masaj binevenite după o zi la cooperativă când afurisitul ăla de shachō, adică șefu’, ţi-a schimbat deadline-ul şi vrea rapoartele cu o săptămână mai devreme. Îţi prinde bine o mână albă şi fină să îţi frământe muşchii încordaţi şi nici nu te poate acuza nimeni de gânduri infidele.

Am rămas nemişcată în terminal. Habar n-aveam în ce direcţie s-o apuc. În jurul meu, furnicarul se revărsa ordonat, dar obraznic, înghesuind, împingând, lovind. Preocupat de sine, mă privea nepăsător, eram doar unul dintre sutele de turişti care vin anual în Tokyo. Vacarmul era de nedescris, întreţinând starea de ameţeală provocată de zecile de oameni care mă înconjurau, frânturi de cuvinte dansau deasupra mea, se învârteau în aer într-o limbă ciudată, un amalgam de arabescuri, norişorii de litere învăluindu-mă într-o altă lume. Mă simţeam ruptă de realitate, căscam gura în jurul meu ca o fetiţă lăsată singură într-un magazin de jucării.

Cu greu, am prins curaj şi am început să îmi fac loc printre oameni, să descopăr unde mă aflu, la ce etaj, în aproprierea cărei platforme, şi nu sunt decât vreo 23, platforme pentru shinkansen-uri (trenuri de mare viteză), trenuri rapide, trenuri locale, limited express, platforme de suprafaţă sau cele subterane, platformele liniilor de metrou, de asemenea, şi ele atât de uşor de găsit ca atunci când încerci să cauţi o piesă de puzzle într-o altă grămadă. Chūō, Yamamote, Keihin-Tōhoku, Tōkaidō, Sōbu, Keiyō, Yokosuka… şi, pentru că ieşirile erau tot la fel de numeroase, mi-a mai luat ceva timp până să găsesc gura de lumină de care aveam nevoie, Marunouchi de Nord.

Clădirea Gării Tokyo văzută din unghiul în care mă aflam m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Pentru că, printre atâtea clădiri moderne, construcţii de ultimă generaţie, apărea ca o elegantă doamnă, învăluită în straie de epocă, încă tânără, fermecătoare, ispititoare. Reconstruită în 1914, arhitectul Tatsuno Kingo optând pentru influenţe victoriene, clădirea îşi păstrează şi astăzi un farmec ce te face să crezi că te afli, de fapt, undeva în timp, cu câteva sute de ani în urmă şi nu în Tokyo-ul ultramodern, high-tech.

Dar, în spatele clişeelor, marele oraş ascunde mai mult decât îţi poţi imagina, uneori regăseşti descrierile minuţioase din cărţile lui Murakami, gălăgia, atitudinea uşor agresivă a oamenilor. Clădirile iluminate până la refuz din districtul Shinjuku, oamenii veseli, tineri, coloraţi. Liniştita şi eleganta Ginza, cu oamenii ei sofisticaţi, cu ţinutele somptuoase, gulere scorbite, mătase dupioni, tocuri înalte şi subţiri, şoferi ce deschid portierele domniţelor. Tradiţionala Asakusa, districtul care încă mai adăposteşte clădiri de dinaintea celui de-al doilea război mondial, renumitele şi impresionantele temple ce organizează adesea numeroase matsuri (festivaluri tradiţionale), renumitele ryokan-uri (hanuri tradiţionale japoneze), unde îţi poţi cufunda gândurile şi simţurile într-un onsen (baie termală), poţi servi o cină tradiţională şi îţi poţi odihni trupul într-o cameră cu tatami (rogojină din paie de orez), şi, de asemenea, Asakusa este, cu siguranţă, locul potrivit pentru admirarea îndeaproape a micuţelor, gingaşelor şi misterioaselor gheişe. Îmbrăcate în mirobolantele kimono-uri, legându-şi trupul subţirel cu extravagantele obi-uri (brâu legat cu o fundă mare la spate), proaspete, mirosind a nori şi a iubire, cu mica deschizătură din spatele gâtului lăsând să se vadă un pui de ceafă năucitor de alb.

În acelaşi timp, descoperi viaţa de noapte, uneori plină de brutalitate, alteori foarte colorată. Pe străzile lăuntrice, acolo unde, lăsând în urmă vălul translucid al oraşului cuminte, ţi se deschid porţile către cartierele de plăceri, unde petrecerea abia începe şi te invită cu braţele deschise să-ţi fure minţile şi să-ţi golească buzunarele.

Is not fun, is just very, very different.” spunea Harris în Lost in Translation. Şi poate este cel mai sincer gând al unui gaijin (străin) care se află pentru prima dată în Tokyo. Da, Japonia este diferită, obişnuinţa ţine de apartenenţă. Iar când dispare aproape orice amănunt cunoscut, totul devine deosebit, şi, în acelaşi timp, capătă acel iz pe care îl numim cu toţii neobişnuit, ciudat, exotic. Izul curiozităţii, izul noutăţii. Izul Tokyo-ului.

Impresii scrise de Sabina Yamamoto. Mai multe despre Japonia la ea pe blog.