Declarație de fericire cu poze, scrisori și poezii de la cutie

Capul meu cel de femeie este plin de sclipici, de pantofi, de nimicuri, unele dulci, altele pădurețe, de foi, frunze și plăcinte, așa că, undeva, cumva, am pierdut o poezie. O aveam și am pierdut-o. Era o poezie despre o vulpe? Cu o vulpe? Dar cum să te-apuci să întrebi în stânga și-n dreapta:  „auzi, nu mi-ai văzut tu poezia cu vulpea? Era aici, o pusesem bine, știu sigur că o aveam pe undeva…’’

Și pentru că în tot capul meu n-am găsit-o, am deschis o cutie. O cutie adevărată, mare, de carton. Era cutia cu caiete, cu însemnări din liceu, cu scrisori de la prima dragoste, cu decupaje, cu pozele formațiilor care stăteau agățate pe pereți, cu fotografii și vederi și insigne,  cu o jumătate de adolescență împăturită frumos și pusă la păstrare. Pariu că și tu ai o asemenea cutie. Am găsit și oameni care nu au, ce triști și singuri mi-au părut dacă au trebuit să arunce amintirile unor fericiri, e drept efemere, dar nicidecum false.

Am găsit și poezia. Ți-o și zic dacă vrei, dar nu asta era ideea.  Ideea e că pe mine atâta de tare m-a binedispus treaba asta, încât mi-am luat zâmbetul, l-am dat de vreo trei ori în jurul capului, l-am făcut fular să-mi țină de cald pe frigul ăsta, și-am zis: ei bine, treaba aceasta trebuie povestită! Ia-ți și tu cutia, deschide-o, și dacă nu o să zâmbești nostalgic sau cu încântare, să nu-mi zici mie… Ei, nu știu ce să-mi zici. Las’ că vezi tu.

Și, poate mă repet, poate am mai spus. Cu nimic nu se compară atingerea hârtiei, mai ales la poze, mai ales la răsfoit, la mirosit și pipăit. Pierdem mult, multe simțuri rămân vitregite când ne uităm la fotografii numai în calculatoare.

Deschide cutia!

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.