Kyoto – zbuciumul între tradiţie şi modern

De foarte multă vreme voiam să vizitez fosta capitală a Japoniei, să văd unde a fost plămădit samuraiul şi unde a sfârşit ultimul shogun, Tokugawa (1868-sfârşitul shogunatului). Şi cum orice gaijin (străin) pare a fi vrăjit de această perioadă, şi deci, de oraşul plin de istorie, nu m-am putut lepăda nici eu de această dorinţă. Iată-mă, aşadar, în oraşul stereotipurilor.

Nu îi spun întâmplător aşa. Dar lasă-mă, înainte de toate, să îţi spun că Kyoto este plin de străini. Da, pare cu siguranţă o altă ţară. Foarte mulţi turişti, însă am auzit spunându-se că este oraşul preferat de străini. Nu pentru că este înţesat de temple, să fim serioşi, de câte ori să le tot vizitezi?! Ci pentru că oamenii sunt blânzi şi primitori, asta în ciuda aparenţelor (alt fapt cunoscut, traficul este înfiorător, iar locuitorii sunt tare agresivi la volan).

Şi cum străinii împânzesc străzile, informaţia despre Kyoto se şablonizează, se filtrează şi ajung să fie cunoscute doar principalele atracţii. Aşa am ajuns să am o imagine absolut utopică a oraşului. Cu totul deformată faţă de realitate. Ceea ce a însemnat o adevărată decepţie pentru mine când am văzut clădiri moderne, hoteluri luxoase şi arhitectură extravagantă, jeanşi, fuste scurte şi cămăşi scrobite. Toate astea în locul caselor vechi, a templelor şi ryokan-urilor, a bucăţilor de mătase colorată (kimono-uri), a încălţămintei tradiţionale şi coafurilor tipice. În două zile am vizitat patru temple şi altare, două castele, centrul vechi şi o zonă comercială.

Am ajuns dimineaţă devreme în Kyoto. Soarele încă lenevea întinzându-şi tentaculele vopsite în culori ameţitoare, cerul era purpuriu la orizont. Deşi început de martie, era cald, ceea ce prevestea o zi de primăvară în toată regula. Am lăsat maşina într-o parcare şi ne-am deplasat pe jos, cu autobuzul sau metroul.

Pavilionul de aur (Kinkaku-ji) a fost prima oprire. Cunoscut şi sub numele de Golden Pavilion, este poate una din cele mai mari atracţii din Kyoto. Format din trei nivele, ultimele două fiind acoperite în totalitate cu foiţe de aur. Clădirea a aparţinut shogun-ului Yoshimitsu, iar după moartea sa (1408) a devenit templu Zen. Spectaculos la această clădire este faptul că fiecare nivel reprezintă un alt stil de arhitectură. Primul nivel contruit în stilul Shinden (perioada Heian), are piloni din lemn natural şi pereţi albi din ipsos. Al doilea nivel înfăţişează stilul Bukke, utilizat în construirea clădirilor samurailor, şi, în sfârşit, ultimul nivel reprezintă stilul chinezesc Zen, fiind singurul etaj îmbrăcat şi în interior cu foiţe de aur. În  vârful acoperişului veghează asupra împrejurimii un pheonix chinezesc din aur.

Kinkaku-ji
Kinkaku-ji

E drept, m-am urnit cu greu din loc. Îmi era teamă că dacă mă voi mişca, peisajul avea să dispară. Îmi veneau în minte fraze întregi din cartea lui Yukio Mishima (Templul de aur), parcă întrezăream chiar  mişcare la ultimul etaj al pavilionului. Dar oraşul mă îndemna să descopăr şi alte locuri, să aflu cât mai multe.

Când am ajuns la Altarul Kitano (Kitano Tenman-gū), locul era împânzit de oameni, spre marea mea mirare. Deşi încă nu trecuse de prânz, aerul era deja sufocant. Până la intrarea în curtea altarului, pe de-o parte şi de alta erau întinse standuri cu diferite gustări, până la zei drumul e lung, ce faci dacă te îndoaie foamea între timp? Te opreşti să mănânci ceva, chiar aşa frugal. Doar nu o să faci plecăciuni cu burta goală…

În curte, prunii se arătau în toată splendoarea, plini de buchete parfumate, împrăştiau o mireasmă atât de puternică în jur încât uitai de toată înghesuiala. Era o plăcere doar să stai sub un copac şi să leneveşti. Dumnezeiesc e prunul înflorit, pardon, zeiesc e prunul înflorit.

Altarul Kitano este unul dintre cele mai importante altare din întreaga Japonie, fiind dedicat savantului şi omului politic, Sugawara Michizane. Exilat pe nedrept de către rivalii săi politici, după moartea sa, i-au fost atribuie o serie de dezastre spiritului său răzbunător. Acest altar, alături de alte sute, a fost construit pentru a-i domoli ura. Aşa îmi dau seama cum samuraiul netemut tremura totuşi de frica unui spirit.

Castelul Nijo (Nijō-jo) a fost reşedinţa ultimului shogun, Tokugawa. După căderea shogunatului, a fost folosit pentru o vreme ca palat imperial apoi donat oraşului şi deschis publicului. Astăzi este patrimoniu UNESCO. Imaginea castelului de peste drum este, într-adevăr, impozantă. N-ai cum să nu te simţi cumva mic şi neînsemnat gândindu-te că acolo a trăit unul dintre cei mai puternici oameni ai Japoniei cu doar câteva sute de ani în urmă.

Nijo-jo
Nijō-jo

Din păcate, interiorul castelului nu poate fi fotografiat: tatami ce acoperă suprafeţe imense, uşi pliante pictate, podele din lemn care scârţâie la fiecare pas. Îmi este teamă că orice adjectiv pe care l-aş folosi, n-ar putea transpune în cuvinte, n-ar putea reda ce măreţie se întinde de-a lungul camerelor, a grădinilor japoneze, a culoarelor. Din nou, m-am desprins cu greu din loc şi am pornit mai departe.

Rezidenţă a Familiei Imperiale până în 1868, când împăratul a decis să se mute la Tokyo, Palatul Imperial Kyoto (Kyōto Gosho). Amplasat într-o zonă superbă, împresurat de un parc imens, în care ai toate şansele să te rătăceşti. De obicei, curtea palatului nu este deschisă publicului. Se fac doar câteva tururi organizate, în anumite zile şi trebuie anunţat din vreme. Am avut noroc, chiar în ziua când vroiam să îl vizităm, mai erau câteva locuri libere, un tur de 35 de minute (exactitate japoneză).

Totul a fost imaculat, gradina japoneză de o eleganţă greu de egalat. Era atâta linişte încât şi vântul se stăpânea să nu bată, păsările îşi domoleau cântatul de teamă să nu tulbure pacea din jur. Mai multe o să las să-ţi povestească pozele.

Pe seară, după o pauză la hotel pentru reîncărcat bateriile, am pornit spre Templul Kiomizu (Kiomizu-dera). Templu budist fondat la sfârşitul perioadei Nara, anul 778. Pe parcurul anilor templul a ars sau a fost distrus în repetate rânduri, dar mereu reconstruit. Din 1994 este patrimoniu UNESCO.

Kiomizu-dera este renumit pentru terasa din lemn care se sprijină doar pe nişte piloni înalţi şi care oferă o panoramă a oraşului. Cascada Otowa este şi ea celebră, într-un bazin se preling trei fire de apă, fiecare şuvoi având altă proprietate: înţelepciune, sănătate şi longevitate. De aceea vizitatorii templului trec negreşit să bea apă din cascadă.

Kiomizu7
Kiomizu-dera

Cum spuneam, am ajuns pe seară la templu. Cu noroc şi de data aceasta, iluminaţiile de primăvară îşi avuseseră debutul cu o zi în urmă, aşadar am avut parte de peisaje absolut superbe. La întoarcere ne-am oprit să servim cina, după atâta plimbare ne cam supăra foamea: soba (tăieţei din făină de hrişcă), yude tōfu (tofu fiert) şi un pahar cu sake (băutură alcoolică japoneză) fierbinte. Nici nu puteam încheia seara mai tradiţional de atât.

A doua zi fiind duminică, şi deci, puţini dornici de plimbări matinale, drumul a fost lejer. Aşa am ajuns destul de devreme într-un alt loc vânat de turişti.

Poate este cel mai renumit altar shintoist din Kyoto şi motivul principal pentru care vin zilnic sute de vizitatori sunt torii, da, acele mii de porţi care formează tunelul vermilion, senzaţional de altfel, traversând muntele sacru. Nu sunt mai prejos însă nici clădirea principală şi celelalte construcţii auxiliare care merită de asemenea o vizită, iată-ne aşadar la Altarul Fushimi Inari (Fushimi Inari Taisha).

Inari este zeiţa orezului şi totodată zeiţa afacerilor. De aceea, fiecare torii este donată de către companii sau persoane particulare, pe fiecare poartă fiind inscripţionat numele donatorului. Dacă te aventurezi pe sub bolta vermilion, atunci vei urca în jur de 2 ore ca să ajungi la capătul ei. Inari este asociată cu kitsune (vulpi), asta explică de ce sunt pretutindeni reprezentările lor de piatră. Uneori vulpile poartă câte o cheie în gură, cheia de la hambarul cu orez. Dacă eşti cumva o persoană mai greu de impresionat, ei bine, vei pleca uşor clătinat de aici, bogăţia culorilor, a peisajului ieşit din comun te va face să visezi frumoasa zeiţă şi porţile portocalii cu ochii deschişi.

Fushimi Inari10
Fushimi Inari Taisha

A plouat cu rafale imediat după ce am părăsit altarul. Ploaia s-a pornit parcă de nicăieri şi a ţinut-o aşa până târziu când deja eram pe autostradă în drum spre casă. În centrul vechi, Gion, am ajuns undeva în jurul prânzului. Trecătorii se înghesuiau sub umbrele, paşii grăbiţi se strecurau prin labiritul uscatului invadat mereu de noi valuri de apă.Din pricina ploii, n-am prea văzut elegantele gheiko, şi nici proaspetele maiko, curând m-am resemnat.

Gion este o combinaţie fericită, îndrăznesc să spun, modernul îşi face loc printe străduţele ce păstrează cu îndârjire tradiţionalul. Spun fericită pentru că n-am simţit nicio învălmăşeală în toată atmosfera zonei. Cumva, totul avea o rânduială, parcă fiecare nou colţişor modern era foarte bine gândit şi strategic amplasat. Cum spuneam la început, mă aşteptam să găsesc o altă lume, mai ales în districtul Gion. Am hoinărit o vreme pe străduţe, cât ne-au îngăduit stropii reci de ploaie, ca apoi să o pornim spre un adăpost.

A fost ultimul loc în care ne-am oprit. Să ne încărcăm traistele cu omiyage (suveniruri). Piaţa Nishiki (Nishiki Ichiba) mi-a adus aminte de defuncta, regretata şi unica piaţă Obor. Doar că în Nishiki nu erau femei cu fuste înflorate, gata să-ţi ghicească în palmă pentru un leu, nici bărbaţi cu mustăţi lungi şi negre strigând: ţigări, ţigări, avem ţigări. Nu, aici totul era ceva mai organizat. Piaţă rânduită, fiecare cu standul lui, de obicei afacere de generaţii. Găseşti absolut tot ce îţi trece prin cap. De la preparatele specifice zonei, până la produse din Europa, haine, electronice şi alte nimicuri. Murături, peşte proaspăt, bulgări de orez, dulciuri din soia, găluşti umplute, senbei (pesmeţi spongioşi de orez), bomboane colorate, sake, ceai verde. Toate astea într-o atmosferă de nedescris. Aproape că se călcau japonezii în picioare să prindă ce e mai bun. Dar după ce rafturile erau golite, bunicuţe harnice le încărcau de fiecare dată tot cu „ce e mai bun”.

După ce ne-am terminat târguiala, ne-am luat rămas bun de la oraş, cu promisiunea de a ne revedea curând. N-aş putea spune ce mi-a plăcut cel mai mult. Pentru că toate mi-au plăcut deopotrivă. Fiecare colţ de istorie îşi păstrează frumuseţea lui şi cu toată deziluzia de la început, cu toate clădirile moderne şi oameni îmbrăcaţi în pas cu moda, Kyoto are ceva ce te atrage ca un magnet, aici inspiri un alt aer, trăieşti într-o altă realitate, iubeşti o altă lume.

Articol scris de Sabina Yamamoto