Copilul nu e o conservă

Încă din momentul în care a început să se formeze, din momentul în care deşi făcea parte din corpul meu îi vedeam bătăile inimii mici, independente de voinţa sau ritmul inimii mele, mi-am dat seama că nu îi voi putea face vreodată rău, cel puţin nu conştient, celui sau celeia care avea să devină „copilul meu”.

Dar am uitat şi mi-am luat, ca toţi părinţii din lume, menirea în serios, crezând cu tărie că ţine doar de mine ca fetiţa mea să fie fericită, educată, împlinită. Am greşit, am făcut inclusiv greşeli pe care îmi propusesem hotărât şi conştient să nu le fac. Am aplicat etichete fără să ştiu ce influenţă are acest lucru asupra dezvoltării copilului. Am crezut că a-i spune că e cuminte e o laudă ce o va motiva, neştiind că aplic, de fapt, o etichetă ce va fi greu de purtat în viitor. Da, oricât ar fi de greu de crezut, e greu să fii tot timpul un copil cuminte, iar eşecul sau teama de eşec pot fi mai mult decât reuşeşte să ducă un copil, pe termen lung.

Am învăţat apoi, la un curs Parentime – Trainingul Părinţilor Eficace, că e o mare diferenţă între a accepta sau nu un comportament şi a emite o opinie despre acel comportament, a eticheta. Că e o diferenţă mare între a fi deranjată de dezordinea dintr-o cameră şi a-i spune copilului, în repetate rânduri, că e dezordonat. Dacă ne gândim bine fiecare dintre noi purtăm cel puţin o etichetă din copilărie. Şi dacă ne gândim şi mai bine am reuşit să ne-o însuşim atât de bine încât, chiar dacă am perceput-o ca pe ceva negativ, nu am făcut nimic pentru a o schimba, considerând că asta e situaţia, ăştia suntem şi nu putem face nimic în privinţa asta.

S-a întâmplat în cazul părinţilor noştri şi ni se întâmplă şi nouă. Ne scapă etichetele pe gură ca la maşina de etichetare. Pur şi simplu nu ne controlăm şi le lipim mecanic de ambalajul copilului nostru, uitând că acesta nu este o conservă şi că eticheta noastră nu va avea o dată de expirare înscrisă pe ea. Pentru că noi suntem un fel de Dumnezeu atotştiutor, din perspectiva copilului, iar cuvinte precum: leneş, dezordonat, obraznic, rău, prost, au pentru el o valoare de adevăr absolut şi se lipesc definitiv de caracterul lui mic, în formare.

Copilul nu este o conservă în care să înghesuim tot ce ştim noi că e „bine”, toate valorile, toate prejudecăţile, toate experienţele noastre de viaţă, tot ceea ce am făcut şi mai ales ceea ce nu am făcut noi, pentru a pune apoi o etichetă şi a ne considera misiunea îndeplinită.

Şi dacă până acum am vorbit doar despre aspectele emoţionale ale problemei, merg mai departe şi ajung la violenţa fizică manifestată asupra copiilor. Nici în acest caz copilul nu este o conservă în care să băgăm cu forţa şi pumnul ceea ce vrem noi. Copilul nu trebuie să stea pe raft, într-o serie de produse identice şi frumos etichetate pentru ca ceilalţi să spună: „ce copil bine crescut ai!”. Copilul nostru e mult mai mult de atât iar palmele, vânătăile şi abuzurile fizice nu fac decât să-l marcheze pe viaţă.

În România, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn. Nu ştiu ce părere ai tu dar pe mine cifrele astea chiar mă sperie!

Salvati Copiii etichete

Datele provin dintr-un studiu lansat de Salvaţi Copiii România, odată cu campania „Copiii fără etichetă”, un demers ce merită aplaudat şi încurajat, cu o miză importantă: înlocuirea violenţei educaţionale cu metode educaţionale şi parentale pozitive, pentru a asigura copiilor o evoluţie armonioasă. Copiii sunt buni, spun cei de la Salvaţi Copiii România. Ei trebuie doar ajutaţi să se dezvolte prin educaţie pozitivă, pentru a creşte echilibrat şi pentru a deveni “Oameni Mari”.

Ai observat cu câtă încredere şi dragoste îşi priveşte un copil părintele? Ai observat cum caută el sprijinul acestuia de fiecare dată când are o problemă şi cum ştie el sigur că părintele are o soluţie miraculoasă? Pe de altă parte, ai văzut vreodată privirea unui copil dezamăgit şi speriat că va fi, din nou, jignit sau mai rău de atât, lovit? Eu nici nu-ţi doresc să vezi şi te rog să dai mai departe acest mesaj pentru a ajuta, pentru a schimba împreună aceste procente îngrijorătoare.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.