#MyDanube – drumul către Ulm

Mai în toate dimineţile la începutul acestei călătorii mă (ne) trezeam cu ochii umflaţi de la curentul din cască, de la frig, de la ploile care da, mi-au udat până şi casca pe interior… Către Ulm, în prima zi de călătorit pe lângă Dunăre, am simţit totuşi un fir mic de energie: nu mai plouă! Ceva nori amestecaţi pe cer, da, dar ploaia nemiloasă nu mai suflă în ceafă. Ţi-am mai zis eu, ploaia asta va merita un loc special între scrierile despre drumul înspre şi dinspre izvoarele Dunării. La un momentat dat am emis o cugetare din cască (prietenii paginii noastre ştiu de ea): „Oac!” După atâta apă, cu toate degetele murate, cu ochii bulbucaţi… ce mai poţi să zici?

Bun, să profităm de razele de soare şi să pornim dară, să încărcăm motocicletele (am aflat pe pielea mea că într-adevăr, dacă ai mai mult loc de bagaje, îţi iei din ce în ce mai multe). Îndeasă cele multe în cutii (sunt de plastic, nu se expandează, deci ştiam că ce-a ieşit, trebuie musai să se înfigă la loc!). Pârâie genunchiul când îl ridic peste mobră, un muşchiuleţ blocat la spate, o durere într-o mână… Nimic care să ne oprească, totuşi. Pentru cine nu ştie, reiau: deşi era începutul călătoriei pe lângă Dunăre, eram totuşi după vreo 2 000 de km de călărit!

Pornit, găsit confluenţa celor trei râuri, după cum v-am povestit, două B1 şi unul mic, pui, cât un pârâiaş- Dunărea. E greu de explicat sentimentul când o vedeam atât de mică, cumva… matern?! E şi mai greu acum, după ce am ajuns din nou în locuri unde e mare iar întinderea de apă este cât vezi cu ochii, să-mi aduc aminte de ea mititică. Conform principiului din bancul cu turcii „îi ştim Măria Ta de când erau mici!”. Aşa şi cu Dunărea.

De bucuria timpului frumos şi-a puiului de apă care ne însoţeşte, ne-am hotărât să scoatem un pic mobrele la păscut de… păpădii. Acuma, nu numai pentru poze ne-am înfipt în lanul galben-verde, ci şi pentru că citisem în cartea domnului Eames că pe undeva pe lângă şi după Immendingen, apa râului se joacă un pic de-a v-aţi ascunselea, „Now you see it, now you don’t”. Se pare că ar avea legătură cu piatra calcaroasă care formează prin părţile acelea tot felul de caverne, iar râuleţul nostru se mai ascunde pe-acolo câteodată. Câte o jumătate de an poate dispărea cu totul, nelăsându-ţi impresia că a trecut vreodată pe acolo aşa mare cantitate de apă. Dispare complet. („All the water, gone. Fish and all.”)

Aiurea, noi am găsit-o bine mersi, un pic mai lată, dar suficient de aproape cât să ne facem poze de pe un mal pe altul. Mai rar aşa, să stai pe un mal al Dunării şi să vezi, pozezi, şi vorbeşti cu persoana de pe celălalt mal!

13_DSC2687

Se pare că senzaţia pe care ţi-o dă locul dacă prinzi momentul din an când apa a dispărut e chiar interesantă, dar noi n-am apucat să explorăm atât de în amănunt şi nici n-am găsit atâta dramă. Este ca şi cum cele două râuri B1 şi-ar fi plănuit răzburarea împotriva uzurpatoarei Dunări, rămânând în urmă doar mlaştini şi băltoace, nici vorbă de ditamai râul care ajunge să crească într-unul dintr cele mai mari fluvii din Europa (al doilea, după cum aş fi învăţat în şcoală dacă eram atentă. Pentru că n-am fost, învăţ din practică).

Bine, n-a dispărut, plecăm mai departe, nu înainte de a saluta un prieten mic, pornit şi el cu treabă, după vreo frunză fragedă.

06_DSC2680

Şi ca să marcăm momentul, că în sfârşit eram pe drum, pe vreme frumoasă, motoarele torceau liniştite, iarba-verde-cerul-albastru-păpădia la loc de cinste (chiar mă, ăştia îşi însămânţează poienile tunse la milimetru cu păpădii? Că parcă prea îs aranjate toate!), ca să notăm momentul, zic, ne-am apucat iar de o sesiune de poze. Sus bleu-ciel (evident!), jos verde-crud-galben, -sus norişorul alb… aoleu- Norul negru, brusc, gri-oţel, ameninţător, gata cu idila, valea.

Am tot râs apoi în barbă tot drumul până la Ulm, mai mereu găseam asfaltul ud şi ştiam: tocmai a trecut ploaia pe aici. Nu e vorbă, era un frig de vreo 6 grade zgribulite, dar măcar era uscat.

A fost.

Până la vreo 10 kilometri înainte de intrarea în oraş, unde în cele două stînga-dreaptă pe care le-am făcut cât căutam hotelul, ne-a udat cât să-mi strice mie coloana sonoră din cap şi să afurisesc de toţi sfinţii (serios, despre sfinţi, cică sunt nişte zile „de gheaţă” pe la începutul lui mai, nişte ice saint days. I-am prins în plin, în deplinătatea forţelor lor, care m-au scos pe mine din deplinătatea minţilor mele. Amin.)

A mea Roxana şedea udă fleaşcă pe mobră şi poza dublu curcubeu cu care ne-a întâmpinat Ulm-ul, după ce ne-a tras un duş rece de toată frumuseţea. Foarte amestecate sentimente am avut. M-aş fi enervat, că era frig şi ud ca într-un fund de peşte, dar prea era frumos. Dublu de frumos. La naiba.

45 IMG_5547

Încă una de pe drum, şi mă duc la somn, că mâine e drum lung prin vreo trei ţări (dacă nu plouă, sic!).

Înainte de Ulm, în Sigmaringen, orăşel frumos cu castel de-al Hohenzollern-ilor, (hop-în-ţol, pentru cunoscători), stabilim noi infailibila strategie de du-te-tu-pozează-că-mă-duc-şi-eu-dup-aia. Din simplele motive de-a nu căra cască, echipament, tankbag şi tot harnaşamentul după noi, şi de-a adăsta liniştit la o cafea (eu), ceai (ea). Zis şi plecat, întâi eu, apoi Roxana. Undeva în strategia asta se includea şi ideea de „să rămâna una dintre noi pe lângă mobre”.

Cum am rămas singurică, am lipit nasul de ceaşcă (niscaiva frig mă tot gâdilase pe la oase, după cum ziceam), şi ochiul în pozele făcute peste zi. Drăguţe, nu? La un moment, ridic privirea şi zăresc pe geam că pe lângă magnificele noastre motoare plimbate prin juma de Europă se învârteau curioşi doi motociclişti de-ai locului. Mai mult pe lângă a Roxanei. Hmm, dar ce mă, eu n-am stickere cu locurile pe unde am fost, îmi zic, de ce s-or fi uitând numai la ale ei? Hm?! Şi la a mea deloc? Treabă-i asta? Apoi îi văd căutând de zor prin piaţa pe unde era şi cafeneaua noastră. Iniţial am crezut că îşi caută tot loc de băut un ceai, dar ceva nu era a bună. Mă ridic, mă duc afară să văd ce-i (vezi tu, acu toată educaţia aia din copilărie când vedeai babele că ies pe la geam şi pe la porţi să vază, maică, ce-i?, s-a făcut folositoare.)

Ies, ei ne căutau fix pe noi.

Păi de ce?

Păi ştii, ţi-am rupt oglinda. (într-o engleză aproximativă).

Măă, eşti prost?! (într’o română neaoşă).

Oglinda Roxanei stătea într’o poziţie inutilă pe şa, un ciot rămas pe parbriz, şi-o unealtă nefolositoare, bună numa de pensat sprâncene.

Cum s-a întâmplat??

Păi, am scăpat mobra mea peste a ta.

Măă… chiar eşti prost.

Dar o plătesc!

Zău? Să fii matale sănătos, noi mai avem vreo 3000 de kilometri de făcut, cum crezi că o să putem fără oglindă?!

Ca să o scurtez, şocul meu a fost mai mare decât al Roxanei (apărută şi ea într-un final), pe ea a apucat-o râsul, am mers la un service deschis (surprinzator pentru ora la care se întâmplase pocinogul), am pus o oglindă nouă, urâtă, strâmbă şi extrem de folositoare în loc, am strâns mâna oamenilor (ne-am împăcat până la urmă), ş-am încălecat p-o şa şi am spus povestea aşa.

 

1Breg şi Brigach

Acest proiect este susţinut şi inspirat de:

Tripsta.roUngaria.info.roAustria.info/roThe Danube NiederösterreichLinztousismus.atMunicipalitatea VieneiCompress RomâniaIngolstadt TourismusGermany.travelDanube Competence CenterSerbia.travel

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.