Plaja Vadu, cu bune și rele

După ce anul trecut am descoperit cu plăcere plaja Gostinu, mi-am promis că vom continua să ne luăm cortul în (spate) portbagaj și să încercăm noi și noi plaje neamenajate.

Ştiam de Vadu din poveştile prietenilor, iar galeriile lor foto mi-au creat sentimentul unui paradis. Acolo trebuia să ajungem. Nu mai aveam răbdare nici măcar să treacă ploile. Până la urmă, „ne minţim ca la meteo”, nu-i nimic sigur, aşa că, înarmați cu mult optimism, am luat drumul spre Marea Neagră.

Stai aşa că nu-i simplu. Mai întâi am citit zeci de articole despre cum să nu supărăm jandarmii care patrulează pe acolo. Problema constă în faptul că Vadu face parte din Rezervaţia Biosferei Deltei Dunării. Fără comentarii, oprirea la Poşta Română este obligatorie: 10 lei de maşină/zi, 5 lei de persoană/zi. Abia așa, cu chitanţele în buzunar, ne-am văzut de drum.

Am ajuns târziu, vineri seara. Autostrada a fost frumoasă. De la Năvodari până la Corbu am avut un drum ciuruit cât să nu pot duce sticla cu apă la gură. Și încă o porţiune zdravănă de offroad până la Vadu şi numeroase găşti care ne întâmpinau pe plajă cu un aer de flower-power ca să ne alăturăm distracţiei. Nu că am fi sălbatici, dar am căutat până am găsit o altă bucată de plajă numai a noastră.

Daaa, simţeam deja paradisul. Nu-l vedeam, că era beznă la 11 noaptea, dar valurile mării, noi scoţând cu entuziasm berile, conectând neoanele ca să nu ne scoatem ochii, coardele corturilor zbârnâind… Ce mai, o frumuseţe!

Probabil amorţiţi de oboseală, nu am presimţit ce urma să ni se întâmple. Dimineaţa ne-a prins leneşi în corturi sub un soare arzător. Tocmai pierduserăm un răsărit pe malul mării, dar hei!, cui îi păsa, mai aveam încă două zile în faţă. Şi mai aveam ceva în faţă, probabil cel mai bun motiv pentru a ajunge la Vadu: o plajă superbă, pustie, plină de scoici şi o mare aflată la câţiva metri de noi care ne saluta în felul ei prin valuri albe, liniştite. Acea privelişte va avea mereu puterea de a lua minţile oamenilor, de a-i face fericiţi şi recunoscători naturii.

Dimineata_Plaja_Vadu
Dimineata_Plaja_Vadu

Ce nu am ştiut noi a fost că în această perioadă, Vadu era gazda unui roi imens de ţânţari. Probabil ca urmare a numeroaselor ploi, a căldurii sau a vreunui blestem. Încă nu știm. Pe timpul zilei ritmul înţepăturilor era domol. Autan-ul, singura noastră şansă în acest război absurd, părea a avea un oarecare efect. Asta până când am fost ciupită de frunte după ce îmi umplusem fața de insecticid.

Am strâns zeci de scoici dintre cele mai frumoase, am luat direcţia valurilor şi m-am aventurat desculţă într-o mare la care mă aşteptam să fie cumplit de rece după atâtea ploi. Nu era. În schimb, la retragerea valului, mi-au rămas pe picioare o sumedenie de viermişori care se zbăteau sub razele soarelui lipsiţi de apă. A fost primul moment de şoc şi groază. Ţipete, dezgust, regrete, toate erau grămadă pe mine! Noroc cu băieţii curajoşi care i-au identificat în căuşul palmei drept puiuţi de crabi abia ieşiţi din ouăle depuse la mal. Nu spun că i-am îndrăgit pe loc, dar măcar marea a redevenit atrăgătoare în ochii mei. Urma să bifez prima bălăcire pe anul acesta, intr-o apă călduță, curată, cu întindere lină de nisip, lipsită de miile de turiști din stațiunile de care am fugit anul acesta.

Scoici_Plaja_Vadu
Scoici_Plaja_Vadu

Cât despre ţânţari, ei bine, şi-au văzut de treabă: ne-au sâcâit cum au ştiut ei mai bine. Mai întâi au atacat zonele despuiate, apoi, la înţolirile noastre au reacţionat firesc: şi-au lungit acele şi au străpuns tot: blugi, hanorace, chiar şi două rânduri de bluze. Momentul mersului la toaletă (pe câmp, că doar nu amenaja statul român toalete) era preferatul lor: zone neatinse de soare se expuneau tentante şi atunci atacau grupat.

După-masă, vlăguiţi şi uşor ramoliţi de la atâta scuturat şi dat din mâini, am luat drumul faimoasei şi unicei cherhanale din împrejurimi. Vadu Pescarilor este într-adevăr ca o oază de civilizaţie, lipsită de ţânţari (!!!) şi plină ochi de localnici şi turişti. Animat de o căţea neagră (pisicile din poveştile de anul trecut au dispărut), restaurantul pescăresc nu este tocmai ieftin: o porţie obişnuită de hamsii prăjite, fără mujdei sau pâine, costă 20 de lei. Cu cele două în meniu, încă 4 lei. Totuși, dacă ajungi aici și nu treci pe la Vadu Pescarilor, poți spune că ai venit degeaba. Chiar dacă ai în geanta termoizolantă conserve delicioase din carne de porc și roșii cu gust de roșii din solar, restaurantul locului merită o vizită.

La_Cherhana
La_Cherhana

Pe drumul de întoarcere, o ploaie caldă de vară ne-a înveselit, seara se anunţa una plină de grătare şi distracţie, și noi ca tot românul. Apusul a venit ca o alinare, ne-am uitat vrăjiți la soarele dispărând și lăsând pe cer culori calde și liniștitoare.

Dar ce liniște visez eu aici… N-a fost să fie nici acum, de data asta țânțarii s-au întors mai agresivi ca niciodată. Nici măcar baia de fum de grătar nu i-a mișcat în vreun fel, ne-au forţat să ne refugiem ca nişte copilandre speriate în corturi, abandonând fripturile şi luând cu noi doar câţiva cartofi copţi. La lumina lanternelor, îi auzeam cu sutele lovindu-se bezmetici de pânze încercând să ia şi ei cina odată cu noi.

Peste noapte am avut mai multe revelaţii. În primul rând m-am convins că țânțarii adoră insecticidele, sau cel puțin parfumul lor. Apoi mi-am conștientizat latura diabolică în timp ce îi striveam cu sete și un rânjet cretin pe față. Plus că am ajuns să mă tem de niște insecte atât de mici în comparație cu mărețul om. Eram convinsă în noaptea aceea că vor ronțăi corturile şi vor intra peste noi, cam ca în filmul „Păsările” de Hitchcock. Numai o ploaie scurtă însoţită de vânt puternic ne-a mai permis să deschidem corturile pentru puțină vreme. Paradisul se năruia uşor, uşor.

Cartofi_Copti
Cartofi_Copti

Duminică dimineaţa, cu ochii umflaţi de la ciupituri şi zeci de bube pe corp, ne-am găsit totuşi puterea să înotăm într-o apă un pic mai rece. Mic dejun printre ţânţari ameţiţi (nu de Autan, desigur, mai degrabă de vânt), plajă, relaxare. Orele au trecut repejor, am mai dat o fugă pe la cherhana şi le-am urat un sincer „Pe niciodată!” insectelor insistente.

Ce ştiu sigur este că anul trecut în luna iulie vremea a fost perfectă şi niciun țânțar nu îşi făcuse apariţia. Posibil ca, dacă vei trece şi tu pe-acolo, să găseşti acel paradis complet la care eu doar am visat.

Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi până la Năvodari, apoi ţii drumul 22B, mergi spre Corbu şi la ieşirea din sat faci la dreapta spre Vadu.

Noi nu am văzut picior de jandarm, însă taxele pentru intrarea în Rezervaţia Biosferei Deltei Dunării trebuie plătite. Chiar dacă nu am simţit că ar curăţa cineva zona, noi am avut zeci de saci de gunoi pe care i-am umplut şi transportat la plecare într-o zonă aproape de cherhana. Ţine cont de faptul că plaja este neamenajată, ia apă de băut şi de spălat după tine, pastile, cafele şi alte cele.

Dă-i o şansă acestui loc. Probabil că acum vreo doi prieteni mă bombăne printre dinţi pentru că îşi doresc ca plaja Vadu să rămână secretă pe cât posibil. Eu zic că-i ok să afle lumea de ea, doar să cureţe în urma lor şi să se comporte civilizat.

Cât despre ţânţari, vreau să cred că vremea a fost de vină şi tocmai de aceea, anul viitor s-ar putea să mă întorc. Cu pompă pentru dezinsecție şi costum de apicultor, cel mai probabil.

 

Daca ti-a placut, abonează-te acum la newsletter – vei primi vesti de la noi si recomandari pentru cele mai frumoase articole!

* obligatoriu


Inginer economist, om de marketing în realitate, Laura este un călător debutant, dar cu ochii de vultur ai unui profesionist. Cercetează, despică şi se ataşează de tot ce îi pătrunde în suflet. Îi place mult să scrie, să se specializeze în arta quilling-ului şi să îşi forţeze amatorul aparat foto în cele mai dificile situaţii.