În țara lui Habarnam

Tot omul are o țară, nu? Și Habarnam, adică eu, care descopăr că nu cunosc Bucureștiul, nu cât ar trebui. De exemplu, nu am fost de muuult timp în Gara de Nord. În copilărie trenul era un adevărat miracol și o călătorie cu el era fascinantă: pe lângă ferestrele cămăruţelor acelea numite vagoane alergau copaci, case, gări și oameni. După care, cunoşteam sau revedeam verișori, unchi, mătuși, alte case, alte jucării, ooo, era o plăcere să mergi cu trenul! Treptat, ori lucrurile s-au deteriorat, ori eu am crescut și am început să observ mai bine ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu am fost de muuult timp în Gara de Nord. Dacă mă întrebi „de ce?” voi răspunde nu „de aia!” ci, pentru că, într-o adolescență și maturitate, socialiste, am călătorit în trenuri urâte foc, răpănoase, prea friguroase, foarte rar prea călduroase, aglomerate, mirosind urât, înalte de te cățărai în vagon ca o maimuță cu valize. Am rămas cu un gust amar privind gările și trenurile noastre. Între timp am avu...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.