Catedrale subterane – Lurgrotte

Frumos şi urât

Le vezi de departe, casele lui Dumnezeu, capodopere irepetabile de arhitectură, pictură, sculptură. Multe s-au clădit în sute de ani şi au fost rezultatul efortului unei mari colectivităţi. Liniile ascendente, culorile, formele, filtrarea luminii prin vitralii, atribute ale frumosului din artă încântă şi induc reculegere. Nu te-ai aştepta să întâlneşti aici urâtul, totuşi el există şi ia forma figurilor groteşti din stilul romanic, apare în garguiele gotice, iar diavolii, întruchipări hidoase ale răului, sunt prezenţi în toate stilurile. Contrastul dintre urât şi frumos, diabolic ce înspăimântă şi celest ce încântă, trezeşte spaimă şi adoraţie. Indiferenţa nu are ce căuta aici.

Natura, în clocotul ei, cu forţe uriaşe, a creat şi ea spaţii de proporţii, bine ascunse în pământ, unele cât catedralele. În sute de mii de ani apele au transformat solul şi piatra şi s-au născut peşterile. Oamenii le-au descoperit şi au tăiat în ele căi pentru a le vedea. Intri într-o preistorie ce trăieşte încă şi se îndreaptă spre un viitor incert. E întuneric, frig şi umed, pereţi diformi, culoare joase, hrube, râuri, lacuri, cascade chiar, o suprafaţă considerabilă te uimeşte prin varietate şi, de ce nu, prin asprimea şi „nefrumuseţea” ei. Un urât fascinant  te solicită şi te va urmări mult timp. Din loc în loc, însă, el face loc concreţiunilor, insule de artă abstractă, denumite în fel şi chip, după cum le raportăm la lumea noastră. Natura demonstrează aici, pe lângă forţa înspăimântătoare, perseverenţa şi talentul său de sculptor şi decorator. Ele sunt premiul de participare la o experienţă de acest fel, şterg starea de disconfort, te rup complet de cotidian, trăieşti cunoscutul „catharsis”, purificarea exercitată asupra noastră de opera de artă.

Dacă nu ar fi partea „brută”, concreţiunile tot ar avea valoare. În contrast, însă, cu zonele „urâte”, calităţile lor sporesc.  În peştera Lurgrotte din Austria am resimţit tensiunea dintre urât şi frumos, frică şi admiraţie, mai copleşitoare ca în oricare altă peşteră.

Peştera Lurgrotte – Peggau, Austria

Într-o grotă-anticameră facem cunoştinţă cu structura specifică acestor cavităţi, „pielea de crocodil”, adică nişte tăieturi dese, aproape  perpendiculare, în piatră aspră, rezultat al contracţiilor „materialului” în urma cărora s-a format peştera. O statuie a Fecioarei, o bufniţă de piatră, un speolog din ceară, harta peşterii, sunt acolo, fiecare cu rolul său.

Lurgrotte_6061

Imediat după intrare un schelet de urs preistoric  aminteşte că această grotă a fost adăpostul unor animale rezistente la frig*. Traseul nu se dovedeşte o lungă plimbare interesantă, ca la Postojna, de exemplu. Când mergi cocoşat ca să-ţi fereşti capul de plafoanele tunelurilor, când îţi dai capul pe spate  şi te aştepţi să vezi cerul, atât de sus este bolta, când îţi fereşti coatele şi umerii de pereţii nedomesticiţi, înclinaţi, pe lângă scările de urmat, când îţi astupi urechile.

Râul Lurbach , arhitectul unor magnifice chei subterane, nu curge domol ci, când îl gâtuie piatra  veche de 400-350 milioane de ani, urlă de nu se mai aude nici în cer, nici în pământ. Te crispezi şi urmezi ghidul redus la tăcere. Explicaţiile sale ample, în limba germană din care ştim doar trei boabe ne folosesc doar la a ne ţine pe loc, a îngheţa şi a admira împrejurimile. Apoi, se aprinde lumina şi, în mijlocul unei cavităţi sau lateral, ca în nişte capele, strălucesc trei conuri ce amintesc de Tre cime di Lavaredo din Tirolul de sud, Dolomiţi, mai exact. Deasupra lor, un plafon împodobit cu spaghetti, tuburi fine, argintii. Un artist inspirat de creaţia lui Adam din Capela Sixtină a sculptat două mâini ce, în multe mii de ani, s-ar putea atinge**. Treci pe lângă o pălărie tiroleză, o talangă, un baldachin, sau o stalactită numită „Prinţul” (3,7 m şi aproape trei tone!). Dintr-o nişă prelungă un calamar de calcar îşi întinde braţele. În „Sala Victoriei” îţi imaginezi cum s-a celebrat aici reunirea celor 6 km ai peşterii cu două guri, balaur bicefal*** . Într-un lac, (surpriză!) plouă continuu, cu zgomot. Este „Sala ploii”.  Şi iar rocă contorsionată, pereţi adânc plisaţi, fisuraţi, vag şlefuiţi de apă, formaţiuni ciudate, lucioase, din magmă întărită, gri închis cu vine alburii,  picături reci. Şi iar urletul râului. La întoarcere, se trece prin „gâtul crocodilului” înalt de 20 m şi căptuşit cu roca „tăiată” în pătrăţele.

Aşadar, urâtul nu numai că există, are şi el dreptul la viaţă, ba, mai mult, prezenţa lui amplifică frumuseţea. Antinomiile ne coordonează trăirile.

Ştim ce e binele, dar dacă nu ar fi răul, l-am aprecia în aceeaşi măsură?

Note: 

*Noi am îmbrăcat haine groase, de iarnă, în timp ce tineri austrieci în pantaloni scurţi şi o geacă uşurică în spate nu au dat semne de congelare.

**In 100 de ani se depune un centimetru de materie peste cea existentă.

***A doua intrare se face de la Semriach, acum proprietate privată.

Informaţii suplimentare:

În 1836 se ştia că Lurgrotte există, însă descoperirea propriu-zisă s-a produs cu ocazia unui eveniment nefericit: un grup de speologi a fost blocat de o inundaţie, în interior. Împăratul Franz Josef a mobilizat peste o mie de muncitori şi scafandri pentru a-i elibera, după nouă zile. În 1913, construirea unei galerii a permis deschiderea actuală de la Peggau. Harnici şi pricepuţi creatori de tunele, austriecii au făcut legătura dintre cele două extreme în 1924, întâlnindu-se în „Sala Victoriei”. Din 1962 până în 1975, acest traseu a fost accesibil. O inundaţie a distrus căile de acces. Lurgrotte i-a respins astfel pe intruşi, hotărâtă să-şi păstreze tainele şi liliecii care hibernează aici din octombrie până în mai. În prezent, din Peggau, se vizitează un km electrificat, „vizita simplă”, sau, doi km cu lămpi speciale, „vizita dublă”.

Nu există decât câteva vederi, o cărticică în limba germană, fotografierea este interzisă. Aşa că, a vedea şi a ţine minte pare a fi cea mai bună soluţie pentru a cunoaşte acest loc fascinant.

Website cu mai multe informaţii (în germană): www.lurgrotte.com


Vizualizare hartă mărită

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.