Câteva zile, în vitrina librăriei Humanitas* de pe bulevardul Elisabeta s-a zbenguit o maimuţă pe coperta unei cărţi scrisă de Radu Paraschivescu.

Titlul vă înţeapă cumva, undeva? Cuvântul „maimuţă” vi se pare jignitor?

Ar suna mai bine „Cerbul carpatin” sau „Ursul carpatin” nu-i aşa?

Nu vi s-a întâmplat să fiţi în excursii şi să vedeţi cum sunt mângâiate opere de artă pe care, de fapt, nu ai voie să le atingi („Fiind turist muzeu cutreieram”)? Sau, acasă, în troleu/tramvai/autobuz să călătoriţi cu un grup de adolescenţi care vorbesc foarte tare de parcă ar fi surzi, se hârjonesc, clocotesc de libertate, pe fond muzical de manele? („Liceenii fuck and roll” şi„ Ce-i manea pe ei în luptă?”)? Nu aţi văzut în spectacole, pe stradă, stadion sau la tv gesturi de neînţeles („Maimuţa carpatină”)? Nu aţi auzit melodii româneşti pe texte vulgare sau aiuritoare („Fată verde nu fi tristă”)?  Politicieni şi sportivi migratori, ipocrizie şi parvenitism, suspiciuni şi gafe, scandaluri proaspete în fiecare zi („Omul de plastilină”), conversaţii televizate care nu spun nimic, desfrâu la vedere/citire în ziare („Sexperienţe sexacerbate”), titluri şocante („Titlu – şoc, titlu – amoc”)?

Ce ziceţi despre inflaţia de kitsch în arhitectură şi modă, sărbători importate, porecle („Un consult la poreclinica română”), snobism („Statutul preţului, preţul statutului”), prenume rizibile („Cum ne botezăm copiii”),  insulte („Insult deci exist”), imitaţii grosolane şi traduceri proaste („Mândrie şi prejudicii”), confuzii formidabile, limba română stâlcită în fel şi chip („Limba noastră-i o povară”), prostie şi incultură („Rasdaq, Canicula şi alţi măgari”)  sunt piesele unui mare mozaic  urban.

Unele meserii dispar („Vezi meseriile se duc”), altele apar, sportivii se droghează şi nu numai la noi („Un flacon, un campion”), prostia nu trăieşte doar în România etc.

Avem, avem de toate, „Şi mai bune /Şi mai rele/ Şi noroi şi stele” **.

Unele se nasc şi se dezvoltă din lipsă de educaţie, altele din nesimţire şi destul de multe sunt dobândite prin imitaţie. Maimuţa, după cum se ştie este un bun imitator***. Se inspiră din ceea ce vede în jur: ziare, filme, videoclipuri şi emisiuni tv, importă obiceiuri.

Nu numai maimuţa carpatină are aceste manifestări, ele  sunt internaţionale. Se imită în modă, arhitectură, literatură, sport, politică, cinematografie…

Comportamentul curent, însă, le bate pe toate. Păcat că nu imităm  curăţenia şi ordinea germană, calmul englezesc, tenacitatea chinezească, rafinamentul franţuzesc  în modă, parfumuri, vinuri, meniuri…

Nu spune nimeni că TOŢI ne maimuţărim. Mulţi dintre noi posedă de la natură sau din familie un filtru personal, plus bunul simţ care îi împiedică să mănânce orice zboară. Ne salvăm sufletul închizând ochii şi urechile.

Recunosc, obiceiul struţesc al ignorării unui ceva care nu ne convine nu este de laudă. Nu ne deschidem auzul pentru a desluşi textele muzicii uşoare româneşti, nu frecventăm stadioane sau magazine în momentul inaugurării cu oferte generoase, nu intrăm într-un partid, nu citim ziarele cu mari fotografii colorate pe prima pagină, etc. Scriitorul Radu Paraschivescu are un mare merit faţă de noi:  nu se limitează la a privi sau nu în jur, ci observă, ascultă, acumulează, clasifică şi ne prezintă cu ironie şi umor societatea în care trăim.

Cele 30 de texte nu sunt toate spinoase. Amintirea altor vremuri („Cutremure, cofetării şi prăjituri”,„Texte şi contexte muzicale”) cu alţi sportivi şi oameni de televiziune („Les notres comme les sapins”), analiza lucidă, neinflamată a specificului naţional de tranziţie („Obiceiuri româneşti de tranziţie” şi „Cum trece tranziţia”),  a neliniştilor şi bănuielilor noastre îndulcesc atmosfera.

Vrem să arătăm bine? Analizăm în oglindă dacă ni se potriveşte ceea ce vom îmbrăca. Nu avem nevoie de oglindă? Ba da! Şi încă de una cât toate zilele ca SĂ NU FIM MAIMUŢE.

Aşa văd eu cartea lui Radu Paraschivescu: o mare oglindă în care se reflectă tot ceea  face parte din categoria „să nu!”.  În secolul al XVII-lea olandezii bogaţi preferau tablourile cu scene din cârciumi, cu beţivi şi femei uşoare. Era „să nu!” în formă pictată. Românul nostru ne prezintă cu ironie şi umor ipostaze ale feţelor noastre din categoria „Să nu!”. Critica sa este didactică, ne iubeşte şi vrea să ne îndrepte. În tradiţia umorului bine întemeiat, cu rădăcini adânci şi bune, Radu Paraschivescu îşi doreşte să fim mai frumoşi într-o ţară care este frumoasă deja. El oftează compătimitor: „Aberrare humanum est”. Şi nu-şi pierde speranţa: „Poate că peste câţiva ani lucrurile vor arăta altfel, iar noi vom fi mai sănătoşi. Însă pentru asta nu va fi nevoie de un medic cu puteri paranormale sau de un remediu nemaivăzut, ci doar de nişte suflete ceva mai senine” (Boală fără leac, bolnavi fără număr).

Maimuta carpatina* Una dintre cele mai mari pierderi resimţite de mine după terminarea facultăţii şi începerea glorioasei cariere de profesor într-un sat din Bărăgan a fost, pe lângă cel mai elementar confort, absenţa oricărei surse de informare privind ceea ce făcusem până atunci. Bibliotecile în care petrecusem multe ore citind şi scriind, cu atmosfera şi emoţia de a avea în mână cărţi de negăsit în altă parte, au fost pentru mine templele unde trăiam bucuria de a explora pe cont propriu ceea ce îmi plăcea, nu numai ce era bibliografie obligatorie. Ele constituiau universul în care evadam dintr-o lume potrivnică.

Trecând peste multe etape din viaţa mea, odată cu explozia de carte pe care o cunoaştem în prezent, am salutat cu bucurie apariţia librăriilor cu una sau mai multe posibilităţi (scaun, fotoliu, banchetă) de a răsfoi  pe îndelete o carte înainte de a o cumpăra. Mi-am regăsit starea aceea de graţie în a fi înconjurată de cărţi  necitite, de a vedea şi asculta personalităţi ale culturii noastre în librăria Humanitas de pe bulevardul Elisabeta.

**„ Pe pământ avem de toate/Şi mai bune şi mai rele/bune-rele/Şi-nchisori şi libertate/Şi-a putea şi nu se poate/Şi noroi şi stele” –  Adrian Păunescu , „Pământul deocamdată”

*** Când critica folosirea formei fără fond, în secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu nu şi-a imaginat că acel obicei avea să fie de mare viitor, la români. Nici Caragiale nu a crezut că îşi va păstra actualitatea până în secolul al XXI-lea şi că tarele ironizate de el să fie şi astăzi tari.


Dacă ești pasionat de lectură și vrei să primești recomandări de la Roxana, o dată pe lună, înscrie-te în:

Clubul Pasionaților de Cărți din LumeaMare.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.