Riviera Maya – o destinaţie completă

Sunteţi cu toţii care pe unde în concedii şi vacanţe. Sau vă pregătiţi să plecaţi unii spre destinaţii obişnuite, alţii spre locuri fabuloase la care poate mulţi visăm cu ochii deschişi. Plec şi eu cu gândul, într-un ianuarie imediat după Anul Nou, în urmă cu şase ani, la săptămâna petrecută pe Riviera Maya în peninsula Yucatan.

În anii şaizeci-şaptezeci e bine ştiut că una dintre cele mai căutate şi faimoase staţiuni în Mexic era Acapulco la Oceanul Pacific, unde vedetele şi bogătaşii epocii îşi petreceau vacanţele şi-şi construiau vile. Era tare la modă. S-au făcut filme şi cântece cu şi despre Acapulco. Între timp şi-a dezvoltat mult potenţialul turistic coasta din Marea Caraibelor cunoscută drept Riviera Maya şi trendurile s-au mai inversat.

Vacanţa mea în Peninsula Yucatan a fost cam concentrată în timp, pentru că nouă zile, cu drumul inclus, poate fi un sejur obositor. Ehei, însă calul de dar nu se caută la dinţi. A avut în schimb destule ingrediente ca să intre în categoria de călătorie completă: un hotel minunat unde m-am simţit cât se poate de răsfăţată, plaje cu nisip alb, linişte, dar şi divertisment, incursiuni în natură, vizitarea de situri arheologice maiaşe.

Zburam pentru prima dată atât de departe şi tot pentru prima dată am experimentat ce înseamnă schimbarea de fus orar. Când, după multe ore în care am traversat mări şi ţări şi primul ocean, am ajuns frântă de oboseală într-o altă lume. Dar cu toate astea, la trezire i-am luat-o înainte soarelui. La cinci dimineaţa el nici nu răsărise, eu eram „fresh” cu ochii-n tavan, ciripit de păsărele şi foşgăiala unor vietăţi neidentificate în urechi. N-am vrut un hotel în aglomeraţie şi agitaţie comercială, aşa că am ales un resort situat departe de staţiunile Cancun şi Playa del Carmen, înconjurat de mare pe o latură, şi de vegetaţie luxuriantă pe celelalte trei.

Gran Bahia Principe Coba, resort la malul alb al mării, cu vile mici presărate într-un teritoriu imens ce se dorea probabil o replică a junglei care începea sau mai degrabă se continua nesfârşită dincolo de autostradă. Bănuiesc că voiau să-şi exprime interesul şi grija faţă de mediu prin acest amplasament şi menţinerea pădurii cât mai aproape de varianta sălbatică împreună cu o parte din faună. Spaţiile verzi, cele domesticite de om, erau extrem de îngrijite. Aveam impresia că tunsul ierbii se făcea cu liniarul. Pe aleile dintre vile circulau maşinuţe electrice cu staţii ca ale autobuzelor, care te duceau în toate punctele complexului şi până la cea mai îndepărtată plajă dacă cumva te rătăceai sau oboseai. În prima dimineaţă, mi-am spus, sportivă, că eu voi merge pe jos. Când m-am săturat de plimbare şi cercetat împrejurimile, am realizat că mă rătăcisem şi că, de capul meu, n-aveam să dibuiesc curând restaurantul unde se servea micul dejun. Aşa s-au încheiat glorios cele patruzeci de minute de vitejie sportivă ale mele când m-am gândit că n-o fi foc dacă profit de mijlocul de transport nepoluant pus la dispoziţie de hotel.

Mexic

Un cenote şi nişte ţestoase: cum mi-am depăşit limitele

După o experienţă de snorkeling ratată lamentabil, cu doi ani înainte în Cipru, când toţi copiii de şapte ani erau capabili să plutească liniştiţi, să-şi controleze respiraţia şi să asiste la spectacolul marin cu excepţia mea, care-i priveam cu invidie şi neputinţă de pe vas, m-am ambiţionat că vreau să-mi depăşesc această limită. Mi-am luat curajul în dinţi şi am plătit o excursie de jumătate de zi care era toată despre snorkeling în medii acvatice diferite: într-un cenote cu spaţiu delimitat, circumscris între pereţi subpământeni şi în marea cea mare. Mă gândeam că în felul acesta mă voi obliga să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu rămân cu banii daţi, buza umflată şi grota cu apă nevăzută.

OLYMPUS DIGITAL CAMERACenote este termenul care denumeşte o peşteră subterană plină cu apă al cărei tavan s-a prăbuşit. Aceste peşteri, prezente peste tot în solul calcaros al junglei din Yucatan, constituiau sursa principală de apă dulce a maiaşilor. Multe aşezări au fost construite şi s-au dezvoltat tocmai în jurul acestor cenotes considerate sacre. Accesul în parcul natural şi la grote era concesionat unor agenţii specializate care organizau excursii şi duceau turiştii la scăldat. Sunt tururi bine organizate, se primeşte echipamentul necesar activităţii pe care urmează să o desfăşori, eşti ajutat şi ţi se dau indicaţii precise despre ce ai de făcut. Cel mai important, cred, este faptul că, fiind în cadru organizat, aceste excursii garantează respectarea mediului natural în care au loc. Pornirile distructive ale omului civilizat, generate de ignoranţă ori nepăsare, pot fi astfel supravegheate şi ţinute măcar parţial sub control.

După un drum scurt prin jungla din parcul ecologic Aktun chen am coborât într-un cenote subteran unde era cam întuneric, iar apa cam rece. La cum ne-au echipat (cu un adevărat „harnaşament”) nu prea aveam cum să nu izbândesc în lupta cu propriile limite şi frici. Costumul de neopren mi-a ţinut de cald până corpul mi s-a obişnuit cu temperatura de fapt plăcută a apei. Cu ceva concentrare şi voinţă am reuşit să-mi controlez şi respiraţia şi mişcările membrelor în acelaşi timp. Drept răsplată, prin apa extrem de limpede, cu ajutorul unor reflectoare plasate în diferite colţuri, am putut admira interiorul subacvatic spectaculos al peşterii cu formaţiuni dantelate create de natură cu răbdare în mii de ani.

Mai târziu în cursul aceleiaşi zile ne-am mutat pe plaja din Akumal unde în micul golf creşteau un soi de alge pe care ţestoasele le adorau. Eram deja antrenată cu plutitul, respiratul şi privitul pe sub apă. Am avut ocazia, destul de rară, să observ ţestoasele „păscând” paşnic pe fundul mării.

Piramide, iguane şi multă culoare

Dacă stau să-mi scotocesc temeinic prin memorie n-am prea avut vreme să lenevesc şi să iau parte la tot ce avea hotelul de oferit: piscine cu linişte pentru cei ce preferau o carte în relaxare, piscine cu activităţi diverse, cursuri de dans, gătit, cântec şi voie bună. M-am plimbat în schimb la malul mării pe plaja cea albă până dincolo de cel mai îndepărtat hotel al resortului. Prin parc, în drumul spre plajă, de prin tufişuri mă simţeam cumva observată. Le-am surprins de câteva ori privindu-mă fix cu un ochi, imobile ca stanele de piatră. Erau şopârle, diferite ca formă şi nuanţe, care mişunau în voie peste tot. Pe numele ştiinţific Ctenosaura similis. Popular iguane. După ce mă dezmeticeam din surpriza de a mă trezi cu ele în faţa ochilor, le fotografiam. Mi se părea fain că nu erau identice: unele urâte ca nişte dinozauri de dimensiuni reduse păreau fioroase, altele păreau că îmi zâmbesc. Uneori plecam eu continuându-mi drumul, alteori se volatilizau ele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mi-am asumat faptul că nu voi sta prea mult la plajă, mai ales pentru că îmi doream să văd şi nişte vestigii maiaşe. Cel mai apropiat sit era la Tulum, însă şi cel mai mic. E cu adevărat aşezat spectaculos, aproape de malul mării. Trebuia totuşi să aleg şi să-mi fructific cât mai eficient timpul pe care îl aveam la dispoziţie. Dacă tot „am dat o fugă” până-n Mexic mi-am zis că merită să sacrific o zi întreagă din cele puţine şi am ales excursia cea mai lungă care m-a dus la Chichen Itza. Unul din cele mai mari şi mai bine conservate oraşe maiaşe descoperite până în prezent.

Ghidul nostru, care în tinereţe se şcolise prin Bulgaria, ca să aibă un punct de plecare cunoscut tuturor, a ţinut să facă o paralelă cu piramidele din Egipt, a căror istorie o şi studiase. Pe sistemul: le ştiţi? Ei, uitaţi de ele! Pentru a tăia din faşă avântul creierelor noastre care făceau febril asocieri în mod automat. Şi doar pentru a sublinia că în cultura maiaşilor totul era diferit: de la forma piramidelor, la calendar şi până la concepţia pe care o aveau despre univers, viaţă, şi în special despre lumea de dincolo. O civilizaţie fascinantă, dar un subiect mult prea vast pentru ca eu să-mi permit a-l trata superficial aici.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În indisolubilă legătură cu natura înconjurătoare, pofta de viaţă a localnicilor se manifestă în atâtea moduri acolo, te molipseşte involuntar şi îţi dă o stare de bine. Culorile vii, puternice cu care se împodobeşte mama natură prin aceste locuri, se regăsesc pe obiecte, îmbrăcăminte, în decoraţiunile de interior. Au fost transferate pe vase de ceramică, pe costumele tradiţionale, în florile imense de pe rochii şi cămăşi, în culorile tari în care sunt zugrăvite încăperile. Mai e muzica – de cum se porneşte, ţi se insinuează parcă fără să vrei în trup şi-l face să se mişte. Atunci când soarele îţi zâmbeşte aproape mereu cu dărnicie pe tot parcursul anului, e drept că ajută mult la sporirea gradului de bună dispoziţie în general.

Dincolo de universul perfect al resort-ului

Nu voiam neapărat să ating acest punct, dar n-am cum să nu o fac, deoarece declicul din capul meu s-a făcut într-o mică localitate dincolo de autostrada Cancun – Tulum. În lumea reală, dincolo de graniţa oazei minunate în care mă aflam, dar care era totuşi artificială. Creată pentru turişti, ca un univers paralel perfect, nu era realitatea în care se întorceau seara obosiţi, la vieţile lor, oamenii zâmbitori din staff. Am vrut să văd, chiar şi pentru scurt timp, ce însemna acasă pentru acei oameni.

Mexic

Însemna doar străzile principale asfaltate, case mici cu condiţii minime şi strictul necesar. Luxul se concentrase parcă, tot, într-un spaţiu bine delimitat la doar câţiva kilometri distanţă. Case de o simplitate dusă la extrem în unele cazuri: mobila lipsea aproape cu desăvârşire. De fapt cu aşa o climă nici prea multe haine sau pantofi nu aveau, ca să le ţină prin cine ştie câte dulapuri. Iar pentru dormit erau hamacele care se întindeau şi în casă, agăţate de la un perete la altul de nişte cârlige speciale. Paturile ar fi ocupat prea mult din spaţiul mic.

Nu mă mai lungesc cu vorba, cu descrierile sau comparaţiile, că deraiez spre un alt subiect. Vă spun doar că din vacanţa aceea, nebun de concentrată în Mexic, m-am întors cu mult mai mult decât amintirea frumoasă a locurilor exotice cu plaje albe şi palmieri, a siturilor istorice vizitate şi a oamenilor veseli şi cordiali.

M-am întors cu sentimentul pregnant că avem nevoie de lucruri puţine, simple, elementare ca să ne simţim fericiţi. Că poate în cursa frenetică după fericire şi împliniri ne-am pierdut undeva pe pistă capacitatea de a ne bucura şi ratăm cu succes tocmai esenţialul. Pentru că îl dispreţuim. Esenţialul e prea simplu şi prea puţin. În lumea de azi care-l promovează pe a avea şi preţuieşte aparenţele, lucrurile simple nu îşi mai au locul. Probabil sună a clişeu, dar mă interesează prea puţin. Şi mi-l asum. Pentru că mi s-a revelat mie, într-o călătorie undeva la un capăt al lumii. L-am descoperit pe pielea mea. Ca apa caldă.

 

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”