Pe drumul cu chiparoşi din poezie, spre Bolgheri

Pe când la noi toamna îşi intra în drepturi cu must, castane şi păduri multicolore, am lăsat în urmă cerul incredibil de albastru, ca să plec în Italia la un târg. Parcă nimerisem pe un alt continent sau cel puţin într-un alt anotimp. Sau amândouă. De la coborârea din avion până în ultima zi a şederii mele în zona litoralului tirenian, aerul mult prea cald şi irespirabil de umed m-a ţinut în şah cu o uşoară senzaţie de apăsare. Credeam că în ziua liberă voi ajunge la Livorno ce pare a avea destule de arătat, dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea de la faţa locului. Şi nici cu planurile celorlalţi pentru mine.

Printre chiparoşii lui Carducci până-n Evul Mediu

Surpriza prietenilor mei era să luăm prânzul într-un loc pe care nu-l mai văzusem şi să petrecem împreună câteva ore relaxante. Ei ştiu cât iubesc Italia şi cât mă bucur să descopăr orice colţişor al ei. De când m-au cunoscut, i-am contaminat cu pasiunea mea pentru călătorii, astfel că în ultima vreme practică tot mai ades turismul la ei acasă, de cele mai multe ori fără să se îndepărteze prea mult de casă. Şi se oferă oricând entuziaşti să-mi fie gazde şi tovarăşi de drum.

Luând-o pe autostradă am fi fost mai eficienţi în termeni de timp, că pornisem dimineaţa târziu. Dar de fapt nu ne grăbeam nicăieri. Am apucat-o pe drumul mai lung şi anevoios, cu multe curbe, care ne-a răsplătit cu un peisaj splendid. Cu marea în dreapta la picioarele stâncilor şi dealuri împădurite deasupra în stânga, unde se ghiceau siluetele unor vile de oameni cu bunăstare, am pornit spre Bolgheri, un mic burg toscan. Ne-am îndepărtat apoi imperceptibil de mare. Am pătruns în Maremma toscană şi peisajul a început să se schimbe. M-am reîntâlnit cumva cu întâia Italie de care m-am îndrăgostit pentru tot restul vieţii, care mi se etala seducătoare în faţa ochilor de adolescentă uimită aflată la prima călătorie importantă din viaţa ei. Priveliştea a rămas neschimbată cu toate că au trecut zeci de ani peste ea. Mă inspiră la fel şi o ador necontenit cu pasiunea dintâi, chiar dacă şi peste mine s-au scurs acelaşi număr de ani. Contrastul pe care-l făceau pe dealurile toscane dulci, acoperite cu vii sau livezi de măslini de un verde molcom, nişte copaci înalţi, subţiri şi ascuţiţi mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. E un tablou clasic care mie îmi evocă emblematic Italia.

Bolgheri_4383

Ei, dar tot ce-i clasic e adesea sinonim cu frumos, elegant şi nu se demodează. Aveam să aflu mult mai târziu că arborii aceia cu formă ascuţită de un verde închis, erau chiparoşi. Din depărtare se zăreşte o perdea lungă şi deasă de copaci care face notă aparte în câmpul meu vizual. Suntem pe-aproape. Cârmim la stânga pe un drum lung străjuit de chiparoşi. Pe neaşteptate cineva dă tonul. Începe cu un vers şi în maşină, prietenii mei din două generaţii diferite se apucă de recitat la unison din Carducci. Azi micul burg îşi datorează de fapt notorietatea poetului Giosuè Carducci. Ca şi chiparoşii cărora le-a dedicat o lungă poezie. În Davanti a San Guido, la întoarcerea în locurile natale, poetul are un dialog cu arborii ce străjuiesc drumul care poartă spre Bolgheri, satul în care a copilărit.

«La Bòlgheri semeţii chiparoşi/Ce-n dublu şir de la San Guido vin/De par alegători flăcăi coloşi,/’Nainte-mi sar şi drumul mi-l aţin.

Mă recunosc şi-mi spun: Bine-ai venit!-/Plecându-şi capetele către mine./Nu te cobori? Nu stai? S-a răcorit/Pe-aicea seara; drumu-l ştii doar bine.

Mai stai la umbra noastră ce-nvioară,/Spre care-adie boarea dinspre mare;/Căci noi nu te urâm că odinioară/Loveai cu pietre: nu dureau prea tare!»*

La capătul celor cinci kilometri cât are celebrul drum carduccian cu chiparoşi**, iată-ne la destinaţie.

La Bolgheri se intră doar pe jos cu excepţia celor care locuiesc acolo. Nu suntem prea antrenaţi şi urcuşul din parcare pe lângă castel ne cam taie respiraţia. Pe sub arcul castelului della Gherardesca se pătrunde în mica aşezare ce odinioară aparţinea familiei omonime. Parcă din familia della Gherardesca făcea parte contele Ugolino*** un personaj istoric devenit faimos datorită unei alte opere literare cu greutate: Divina Comedie. Îl regăsim în cântul XXXIII unde Dante Alighieri îl aşează în ultimul cerc din Infern şi anume cel al trădătorilor. Contele Ugolino şi-ar fi sfârşit zilele închis într-un turn împreună cu câţiva dintre fii şi nepoţii lui. Au fost lăsaţi să moară de foame. Se spune că înainte de a se stinge din viaţă contele s-ar fi hrănit cu carnea propriilor progenituri. Dante porneşte de la acest fapt şi îl zugrăveşte pe ghibelinul Ugolino della Gherardesca, trecut de partea guelfilor, ronţăind canibalic craniul duşmanului său de moarte arhiepiscopul Ruggieri.

Apă de parfum şi butoaie reciclate creativ

Revin din adâncimea întunecoasă a bolgiilor danteşti la plimbarea relaxantă în lumina soarelui de toamnă. Cele patru străduţe înguste ale localităţii le străbatem agale în sus şi în jos să nu ratăm vreun colţişor neexplorat. Printr-o uşă lăsată deschisă ca din întâmplare un sculptor slab, cu barbă lungă căruntă înfăşurat într-un şorţ de piele, poate fi zărit lucrând în atelier la micile opere expuse apoi în faţa casei spre vânzare.

Butoaie tăiate pe din două stau pe post de ghivece lângă un restaurant şi un magazin gastronomic. Lăzi de vin, a căror folosinţă a fost reinterpretată,  sunt aranjate estetic pentru un decor artistic ca să lase impresia de vechi.

Bolgheri_4353

Bolgheri_4348

Şi eu care gândeam naivă că merg într-un loc oarecare. Aşi. De fapt, fiind o supriză, n-aveam cum să ştiu unde voi ajunge. Există până şi un parfum ce poartă numele micului burg: Acqua di Bolgheri. Nu putea să lipsească prăvălioara exclusivistă cu acelaşi nume, care îl comercializa. Culoarea roşie a unei uşi ori a băncuţelor presărate ici şi colo pentru odihna vizitatorilor, face un contrast curajos cu faţa ternă a zidurilor bătrâne.

Bolgheri_4338

Bolgheri_4340

Bolgheri_4322

Bolgheri_4327

Poate altcândva m-aş fi bucurat de o zi de toamnă însorită pentru hoinăreală. Nu adia nici fir de vânt. Acasă lăsasem o toamnă ce evolua normal, aici am dat peste un octombrie verde fără intenţii ruginii şi de-a dreptul tropical, cu temperaturi de 28 de grade. Picioarele-mi erau pe cale să explodeze visând utopic la o pereche de sandale ori şlapi. Orice loc la umbră era binevenit. Am servit un aperitivo în piaţeta Alberto la umbra copacilor din parc în faţa casei unde a copilărit poetul. Aşezată şi ea la umbră, într-un colţ de pe latura exterioară a parcului, cu un surâs bonom pe faţă, nonna Lucia, bunica lui Carducci, cunoscută tot datorită poeziilor acestuia, ne privea imortalizată într-o statuie. O fi bulversat-o şi pe dânsa, sărăcuţa, amestecarea modernă de anotimpuri.

Bolgheri_4334

Bolgheri_4330

Să guşti din toate. Cum? Te-nfigi (şi) în farfuriile celorlalţi

Restaurantele sunt destul de multe pentru dimensiunile localităţii şi numărul de locuitori, dar clienţi nu le sunt nicidecum doar localnicii. Când nu sunt turişti, muşterii obişnuiţi vin de prin jur, chiar de la distanţe măricele, pentru a savura o mâncare excelentă în compania prietenilor ori ca să petreacă aici un sfârşit de săptămână romantic. Italienii sunt dispuşi să parcurgă un număr considerabil de kilometri ca să meargă la un restaurant bun sau chiar numai pentru o îngheţată şi o plimbare într-o altă localitate.

Când s-a pus problema de luat prânzul ar fi fost greu de decis. Nici n-am fi ştiut în care restaurant să ne oprim, toate păreau îmbietoare şi cu siguranţă se mânca bine în oricare dintre ele. Am mers pe mâna amicului Emiliano di Livorno care ne-a trimis la loc sigur. Adevărul e că la Bolgheri+ terasa era plină cu toate că nu era weekend.

Dezavantajul excursiilor scurte e că ai vrea să profiţi cât mai mult şi să încerci din toate la capitolul mâncare, însă e aproape imposibil. Un mare avantaj atunci când ai tovarăşi de nădejde la incursiunile culinare este că poţi să guşti de la fiecare câte o îmbucătură măcar pentru satisfacerea curiozităţii. Metodă pe care am aplicat-o cu succes. Cu cât mai mulţi comeseni cu atât mai multe feluri de mâncare încercate. Am gustat în consecinţă patru feluri de mâncare şi trei feluri de desert fără să mă ghiftuiesc.

Ne-a venit, pentru început, un prosciutto cu aromă intensă de piper, tăiat grosolan cu cuţitul. Cei care ştiţi cum se taie şunca în Italia o să-mi înţelegeţi adjectivul folosit mai sus. De fapt aşa îi şi zicea: prosciutto al coltello.

prosciutto al coltello

Alături, un câine, cărat la restaurant poate sub pretextul că ar fi plimbat, nebăgat însă suficient în seamă, latră periodic tulburând liniştea tuturor şi îşi dă în petic pentru un strop de atenţie. Apare un domn cu faţă de artist care îşi serveşte prietenii cu „banale spaghetti” al pomodoro direct dintr-o tigaie imensă. E foarte greu în ziua de azi să găseşti spaghetti al pomodoro gătite decent, decretează mâţâindu-se atoateştiutoare o tipă din grup. Întrebăm şi noi, curioşi la maxim, cu ce se înfruptă vecinii noştri. Ah, este un experiment, ni se răspunde, clienţii şi-au gătit singuri. Sprâncenele ni se ridică, gurile ni se rotunjesc: serioooos? Ce tare.

Nu m-am îndepărtat nici eu de clasic şi am ales nişte tagliatelle făcute în casă cu un sos ragù de mistreţ. Nu-s cine ştie ce specialistă, dar papilele mi-au sugerat prezenţa unor condimente noi. Sosul avea mai multă carne decât roşii şi îi adăugaseră mult rozmarin şi boabe de ienupăr ca să mai ia din tăria mirosului de vânat. Deja o variaţiune pe temă. Am zis mereu că italienii sunt artişti. Au imaginaţie, chiar şi în a prepara puţin altfel o reţetă arhicunoscută. De prin farfuriile celorlalţi am gustat tagliatelle cu hribi şi ravioli cu două tipuri de umplutură delicată de sezon: dovleac cu ricotta şi castane cu ricotta. Toate ajutate să se aşeze binişor unde le era locul de un vin roşu local, renumit de altfel, Sassicaia, îmbuteliat pentru şi cu eticheta celor de la restaurant.

Bolgheri_4371

Bolgheri_4370

Bolgheri_4369

purcel umplut

Am aflat documentându-mă că, de fapt, Bolgheri+ este mai mult decât un restaurant care serveşte feluri de mâncare locale din ingrediente proaspete de sezon. Este un concept care îmbină gastronomia cu enologia şi chiar cu moda, pe care încearcă să-l promoveze în toată Italia şi în străinătate. Parcă nu mai încăpea şi desert. Panacotta cu fructe şi îngheţată, pară coaptă-n vin cu îngheţată de vanilie şi semifreddo cu miere şi nuci au fost deserturile alese de comesenii mei şi gustate de mine pentru documentare. Că doar musai să te documentezi ca să poţi scrie. Să scrii aşa din burtă, fără să pui deloc pe limbă?

Bolgheri_4373

para coapta in vin

Bucatele savuroase ne-au mers la inimă, de unde a pornit un oftat colectiv de satisfacţie. Tigaia clienţilor de la masa învecinată a fost spălată, ştearsă şi se odihnea cuminte, rezemată de scaunul stăpânului său. Până la următorul experiment la care va fi solicitată să participe.

*La San Guido din Rime Nuove (1887), traducere Giuseppe Cifarelli, în Carducci, Leopardi, Pascoli – Poeme, ed. Jurnalul Literar, 1997

** Asfaltat în 1954 drumul cu chiparoşi (il Viale dei Cipressi) este monument naţional protejat.

*** Ugolino della Gherardesca (1210-1289) nobil din Pisa, om politic, militar – comandant de nave

 

Notă importantă:

Acest articol şi opiniile exprimate în el sunt valabile la momentul publicării. Dacă nu reuşim să revenim, nu avem cum să ştim dacă s-au produs schimbări, pozitive sau negative. Te rugăm, aşadar, să citeşti şi comentariile sau să ne laşi un comentariu şi să ne spui părerea ta, dacă ai fost de curând şi ai trăit o experienţă diferită. 

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”