TIFF-ul îţi înapoiază plăceri urbane simple

Anticipaţia şi nerăbdarea îmi dau ghes chiar dacă mai e puţin până începe TIFF-ul. Se face deja un an de când îl aştept să revină. Festivalul Internaţional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie) e deja adolescent, împlineşte 14 ediţii anul acesta. E drept că pare mult mai matur şi experimentat, că a crescut ca-n poveşti: într-un an cât alţii în zece.

Din păcate nu mă pot lăuda că am fost la primele ediţii, dar nu musai pentru că festivalul era mic şi nu l-am zărit, ci pentru că lipseam adesea din oraş bătând ţara în lung şi-n lat. Unul din (d)efectele globalizării ar fi că absorbim fără discernământ tot ce-i de import, ştergând rapid cu buretele uitării, de-a valma bune şi rele, cele ce aparţineau trecutului. Ne-a răpit pe neştiute lucruri simple care ne făceau plăcere şi ne aduceau împreună, cum ar fi mersul la un film urmat de o plimbare în centru. În lumea vitezistă în care existăm azi, mall-ul ne mai scuteşte pasămite de ritmul ei îndrăcit şi ne economiseşte timp, concentrând eficient totul sub acelaşi acoperiş nivelator: prăvălii, cafenele, restaurante, săli de cinema, locuri de joacă.

Plăcerea de a urmări în tihnă un film bun, fără a mai sări imediat la activităţi care să te facă să-l uiţi în următoarele cinci minute, e însă cu totul altceva. Acest text nu se vrea o cronică, este doar perspectiva unui simplu spectator localnic. TIFF-ul te scoate din casă şi te împinge în centru. E un bun prilej să te întâlneşti cu prieteni pe care nu i-ai văzut probabil de ceva vreme pentru că îi amâni sub diferite pretexte, şi care ştii că îţi împărtăşesc plăcerea de a vedea un film (sau mai multe) cu substanţă. După film, profiţi de ocazie şi mai rămâi prin oraş la o poveste. Prinzi rapid gustul acestor zile intense de vizionări la ore neconvenţionale şi bântuit prin oraş cu sfinţenie, zi de zi, şi nu te mai opreşti până când se termină festivalul. Care atunci când se încheie îţi lasă o vagă stare de melancolie.

Întocmai ca un aluat bine frământat şi lăsat la dospit, TIFF-ul a tot crescut până a dat pe dinafară. La propriu vreau să zic. A cucerit şi metamorfozat alte spaţii, convertindu-le după bunul său plac şi pentru propriul scop: proiecţia de filme. A ieşit în afara sălilor de cinematograf convenţionale spre Piaţa Unirii, în parcări pentru drive-in şi chiar în afara oraşului, la castel la Bonţida ori pe autostradă. Deşi vremea n-a prea ţinut cu organizatorii, şi într-un an, cred 2011 ori 2012, a plouat cu încăpăţânare aproape în fiecare zi, în ultimii ani ai festivalului proiecţiile în aer liber s-au înmulţit.

Trebuie să vă spun că în zilele de festival, Clujul capătă o efervescenţă aparte. Străzile se animă altfel, în oraş sosesc mulţi oameni noi şi oaspeţi de seamă, cinematografele, cam suferinde în restul anului, nu mai fac faţă numărului de spectatori. Se creează o stare de spirit electrizantă care te cuprinde fără să vrei şi te face să te simţi puştan vreme de zece zile. Ai ajuns la o vârstă când îţi permiţi să-ţi cumperi locuri bune la teatru sau cinema. Ei, la TIFF realizezi surprins că, dacă îţi doreşti neaparat să vezi un film, nu te mai deranjează chiar atât de tare să stai pe jos sau chiar în picioare.

Îmi amintesc că abia aşteptam spotul festivalului ca să văd ce le-a mai trăznit prin cap şi de ce vor lega ideea de film pentru a promova această manifestare. Le mai ştiţi? Şi mă amuzam teribil înaintea fiecărui film, deşi ştiam spotul pe de rost. Sunt filme pe care le-am văzut la diferite ediţii despre care îmi amintesc şi azi. Nu mai ştiu cu precizie anul în care le-am văzut, dar ideea principală, o mirare, visare sau indignare stârnite, o fereastră mentală deschisă de anumite filme au rămas de atunci cu mine.

Mai întâi îmi procur un exemplar cu programul festivalului pe care îl am permanent asupra mea oriunde şi oricând. Servesc zilnic câte un Aperitiff ca să fiu informată. Uneori mă duc la film înainte de prânz. Când am mai mult timp la dispoziţie mă ofer voluntar să ajung înaintea celorlalţi tovarăşi cinefili şi să cumpăr biletele, ca să evităm înghesuiala din ultimul moment sau posibilitatea epuizării biletelor.

După mine, una din chestiile foarte faine la TIFF este dimensiunea umană. Întâlnirile dese cu prieteni şi cunoscuţi e una. Vin apoi întâlnirile unice pe care festivalul ţi le poate prilejui. Vezi tot felul de oameni cunoscuţi aşezaţi la două scaune distanţă, fix la filmul ăla pe care ai ales şi tu să-l vezi. Zăreşti câte un actor renumit pe stradă mărşăluind grăbit spre unul dintre cinematografele înspre care tocmai te îndrepţi şi tu. Faptul că îi vezi pe organizatori înainte de prânz înghiţindu-şi porţia de cafeină care îi pune în mişcare pentru încă o zi lungă sau că uneori ai posibilitatea de a-i adresa întrebări chiar regizorului după proiecţie, ţi-i apropie pe toţi aceşti oameni. Sunt dincoace de ecranul sau scena de unde îi ştii, au coborât printre spectatori. Toate astea reprezintă firescul. Simţi că se creează legături, efemere, dar legături care te conectează cu toţi ceilalţi care s-au lăsat prinşi în vârtejul frumos al TIFF-ului.

Condeie profesioniste de jurnalişti şi critici de film au scris nenumărate articole despre TIFF şi, de dincolo de cronici, din toate răzbate câte un crâmpei din perspectiva personală a fiecăruia despre cum e festivalul. Eu mă regăsesc uneori în stările ori situaţiile descrise în textele lor. Adevărul e însă, că trebuie să participi fizic măcar o dată la TIFF, ca să-i poţi înţelege atmosfera şi simţi energia. Atfel e ca şi cum ai tot citi cronici sau descrieri detaliate despre cea mai grozavă îngheţată italiană fără să o fi gustat vreodată.

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”