Sozopol, oraşul mării

Sunt  multe oraşe pe malul mărilor şi oceanelor; cele care nu  au plaje nu şi-au schimbat nici arhitectura, nici modul de viață odată cu dezvoltarea turismului. Cele care au plaje se dedică intens amenajărilor pentru că, în epoca alergăturii după bani, marea şi plaja devin o sursă vitală. Oraşul stațiune Sozopol* este la malul Mării Negre şi beneficiază de plaje cu un nisip special: nu foarte fin, prăfos, ci cu granule mai mari, uniforme, aurii, în strat gros; numai plante sălbatice, subțiratice, îndrăznesc să trăiască în el, înviorând cu verdele lor întinderile măcinate de paşi.

Am mers spre Sozopol relaxați, autostrada Sofia – Burgas nu ne-a dat emoții. Aveam cazarea rezervată, cerul era senin, timp destul, aşa că am intrat şi ne-am plimbat pe îndelete în grădinile castelului Ravadinovo. În fine, ajunşi la Sozopol care era în mare transformare, doamna GPS s-a zăpăcit şi pentru a găsi cazarea am fost îndrumați de un taximetrist spre o zonă recent locuită, în apropierea dunelor.

Buun! Am trecut pe lângă modernul stadion Arena şi am intrat într-un cartier nou, definit de contraste; căile de acces la hoteluri şi vile erau poteci late, nisipoase. Vile nemaipomenite răsăreau la distanțe convenabile  unele de altele, înconjurate de vegetație deşertică, înaltă şi încâlcită, deloc domesticită. Probabil se va asfalta într-o bună zi, în loc de buruieniş vor fi grădini, cândva…

Strada am găsit-o, casa nu! Am patrulat în mai multe direcții, am deranjat cu întrebatul persoane cu piscine albastre, degeaba! Am mers la un hotel (pe rezervare era un număr de telefon,  cu bruma noastră de engleză nu am îndrăznit o conversație telefonică ) şi am rugat, cu mâinile,  pe un tânăr recepționer să sune, pe limba lui. Acesta a făcut-o şi ne-a „spus” tot prin gesturi, că proprietarii nu răspund. A cerut la rândul lui relații, s-a urcat pe motoreta personală şi ne-a condus până la presupusa locație. Ba, mai mult, a reluat apelurile şi ne-a dat de înțeles că peste 20 de minute vom fi cazați. (Era în joc mândria națională!). A plecat.

Eram obosiți, era cald şi uscăciune; în jur nu era loc de făcut paşi, a trecut o oră, timp în care m-am tot umflat ca laptele în oală aşa că, atunci când a apărut  GAZDA mult dorită clocoteam de-a binelea. Combinând franceza cu rusa am întrebat-zbierat:

– Ou pişet vila X? M-am corectat imediat : gde pişet vila X, gde pişet dva?**. Era vorba despre adresa din rezervare, vila avea o denumire (X) şi era la numărul 2. Pe imobilul nou nouț nu era nicio indicație de acest gen, în căutarea noastră trecuserăm de mai multe ori pe lângă el. Majoritatea celorlalte aveau titluri care mai de care, stele şi număr, bineînțeles. După ce am dat în foc am privit persoana : era o tânără slăbuță, modestă şi ne zâmbea cu toți dinții cariați şi plombați.

-Niet pişet…*** a recunoscut ea, sfioasă, cu o voce mică. Şi-a cerut scuze şi am intrat. M-am dezumflat.

Camera era bună, la parter, avea terasă cu masă şi scaune, acces la o bucătărie, pe un hol. După ce au fost puse aşternuturile, Michel a cerut cheia şi a avut inspirația să o încerce. Surpriză! Broasca nu funcționa. A venit soțul, un tânăr mititel şi subțirel cu un spray, fără rezultat. Tânăra proprietară a salvat situația oferindu-ne un apartament la etaj, dormitor, bucătărie complet echipată cu o canapea pe care ar fi încăput  încă două persoane, tv plat, aer condiționat  şi gata, am fost cazați mai bine decât sperasem. De la o fereastră se vedeau marea şi alte vile. Era un cartier extra, multe vile/pensiuni/hoteluri  folosiseră la decorația exterioară placări cu piatră şi lemn maroniu închis. Abia după ce am vizitat oraşul vechi mi-am dat seama că este vorba despre un stil local ce se păstra  şi în construcțiile moderne.

Noaptea s-au adunat nori groşi, gri închis; Marea Neagră este năbădăioasă, vremea se schimbă când ți-e lumea mai dragă.

Dormisem în condiții excelente. Dimineața am început să  umblăm.  Ne-am pornit în direcția dunelor, şi, până la ele, am întâlnit  complexuri turistice exclusiviste, super fițoase, cu multe stele, unele cu plaja lor, umbrele, şezlonguri, răcoritoare, etc. Paznicii nu ne-au lăsat sa intrăm pe domeniile lor dichisite şi ne-au îndrumat spre zona free. Fără nicio amenajare, chioşcuri sau altceva, cu tufe pe margine, era o sălbăticie curată şi frumoasă. Nişte suedezi campaseră şi se pregăteau de plajă.  În zare se vedea pe un promontoriu stâncos un ansamblu hotelier. Era Sveta Toma (Sf. Toma). Deoarece nu avea plajă, un minibus deschis îi căra pe turişti gratuit, la vreo 3 Km, spre plaja privată a complexului respectiv, dotat perfect, cu podețe de lemn, canapele, umbrele, etc. Un minicar aducea şi din oraş turişti. Unii veneau pe jos.

Noi căutam altceva: văzusem la Bucureşti o expoziție, „Pictori români la Sozopol”, tablourile înfățişau stânci şi mare, exact ce-mi plăcea mie cel mai tare. Am parcat vizavi de Sf.Toma şi am intrat, pe jos, în rezervația naturală. Pădure în dreapta, pădure în stânga, unde-or fi stâncile? Michel, cel cu picioarele pe pământ, a descoperit o potecă. Am urmat-o și după ce am ieşit din pădurice, a apărut imensa mare şi stâncile numai bune de pictat. Am coborât, nu atât cât aş fi vrut. Începând cu Sf. Toma, construit pe piatră, în partea stângă, malul stâncos era aspru, modelat brutal de marea care se izbea năvalnic de mal ca şi de stâncile care îşi scoteau capetele negre din apă, la mică distanță. Erau într-un golfuleț, unele netezite de valuri, altele izbite şi rupte. Stâncăraia continua, în dreapta, până departe. Vizavi, în larg, o insuliță completa tabloul romantic al naturii sălbatice în desfăşurarea ei.

Picturală privelişte, ca şi aceea a pădurii de deasupra stâncilor!

Ne-am continuat drumul pe şoseaua pietonală şi am întâlnit urmele avântului socialist în construirea de refugii speciale pentru aleşii neamului bulgăresc: schelete de beton urcate foarte sus, pe munte, cu fața la mare, ar fi constituit un complex luxos pentru unii „mai egali ca alții”.  Acum, se ruinau eşuate. Trecerea la capitalism şi ecologia au triumfat.

Pădurea s-a rărit şi, în mare, am văzut un dig lung, malul a devenit plajă, până la el leneveau dune cucerite parțial de plante mici, scaieți cu flori fine, roz şi mov, crini albi, sălbatici. Din şosea, până la plaje, podețe de lemn, ca la Plitvice***. La plajă, panouri care localizau vreunui complex turistic. După ce am traversat pustietatea am dat peste şezlonguri, fotolii, umbrele, terase, culmea confortului contemporan la malul mării. Din cauza vremii plajele erau pustii. Ne-am întors în oraş; soarele, după ce s-a luptat câteva ore cu norii vineți, a învins. Lumea începea să vină la plajă. Am revăzut stâncile scăldate în lumină.

Locuințele din oraş, majoritatea, erau pregătite să ofere camere. Am văzut un turn vechi, o stradă pietonală nepitorească, un parc bogat, paralel cu marea, parc de joacă pentru copii, o alee umbrită, paralelă cu parcul. Era septembrie; tarabele cu porumb copt/fiert, clătite, floricele agonizau la marginea trotuarelor imperfecte cu ceva „urme” lăsate de trecătorii neglijenți. În biserica albă, nepictată,  erau expuse pe pupitre, icoane ferecate în argint şi argint aurit. Un muzeu. O capelă interesantă închisă. Monument  al eroilor, ca un arc de triumf pătrățos. Ruine antice, scoase la lumină, cuptor, în pământ.  Bazar, pornind din fața bisericii. Într-un golf ambarcațiuni şi un club al lor.

Până la reîntâlnirea cu marea, oraşul nu–mi spunea mare lucru, însă, când apărut alt golf, foarte mare, plaja întinsă la mijloc, peninsulă în stânga, promontoriu în dreapta, mi-am dat seama că acolo bate inima Sozopolului, la întâlnirea mării cu uscatul. Zidul de apărare medieval mergea fălos pe lângă faleza ce părea nesfârşită. Restaurante pe două – trei nivele, cofetării, cafenele; pe partea dreaptă, stânci şi mare înspumată, izbindu-se de ele. Meniuri pe bază de peşte. Ca să simți puterea şi furia valurilor, o pasarelă metalică intra adânc, deasupra apei.

Deasupra zidului era oraşul vechi. Străduțe pietonale pavate cu piatră cubică, restaurante, galerii, magazine de suveniruri, şi o specie de case asemănătoare cu cele de la Arbanasi*****: la bază un zid înalt ce are pe mijloc, orizontal, o bârnă lungă şi puternică, etajul, de lemn, depăşeşte ca mărime parterul şi este susținut de bârne oblice, încastrate în zid. Obloane din lemn. I se spune „rezervație arhitecturală” pentru că se păstrează multe case vechi iar cele noi se conformează acestui stil, după cum văzusem şi în cartierul „nostru”, dinspre dune.

Oraşul nou, partea de pe promontoriu, se remarca prin imobile de maximum patru etaje. Se construia în continuare.

La întoarcerea „acasă” am plătit camera deoarece plecam devreme a doua zi şi ne-a fost frică de altă negăsire. Atunci am văzut că tânăra gazdă avea un copilaş. Asemenea situație presupune multe neprevăzuturi, întârzierea din ziua sosirii noastre o fi fost justificată.  Am regretat clocotele mele de atunci dar nu aveam cum să explic aceasta decât printr-un zâmbet cât mai dulce.

„Cu răbdarea treci marea”. De data aceasta nu am trecut-o. I-am spus un„bun rămas” de la fereastră.

Note

*Cea mai veche aşezare din Bulgaria, numită de coloniştii greci Apolonia Pontica, de romani, mai târziu, Antheia. Denumirea actuală Sozopolis , „Oraşul Mântuirii”, a primit-o în timpul lui Constantin cel Mare, după ce a fost restaurat în urma unor stăpâniri pasagere. În sec XIV a fost devastat de genovezi; odată cu cucerirea Constantinopolului a intrat sub dominație  otomană până când Bulgaria şi-a câştigat independența.

**- Unde scrie vila X? Unde scrie 2? (amestec de franceză şi rusă).

** *- Nu scrie… (Nu am folosit alfabetul rus, nu este prea cunoscut)

**** Rezervație naturală în Croația, cu lacuri şi cascade.

***** Sat istoric lângă Veliko Târnovo cu hanuri vechi, biserică istorică, mânăstire, privelişti panoramice asupra munților şi oraşului.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.