Am bătut la poarta Indiei (5) – Scrisoare pentru Vienela

Dragă Vienela,

Încep această scrisoare mulţumindu-ţi că, într-o bună zi, mi-ai scris: „Să fie cineva care nu a visat niciodată să ajungă în India, măcar de dragul de a-şi imagina la faţa locului povestea lui Maitreyi?” Mi-e puţin ruşine să recunosc, dar una dintre acele persoane care nu şi-au putut imagina povestea la faţa locului am fost eu. Şi asta pentru că până acum puţin timp nu am citit cartea lui Eliade. Nu-mi mai aduc aminte ce am făcut şi ce altceva m-a atras mai tare, de a sfârşit în cutiile care s-au tot mutat cu mine, de-a lungul timpului. Când am văzut întrebarea ta, m-am apucat să sap şi am găsit-o. E o ediţie veche, în care limba română păstrează felul dulce în care se vorbea în timpul lui Eliade, fapt care mi-a făcut-o mai dragă decât mă aşteptam. Mi-a părut puţin rău că nu am citit-o la vremea ei, atunci când sentimentele sunt puternice şi viaţa pare că începe şi se termină odată cu prima iubire (iubirea aceea care seamănă cu dulceaţa de ardei iute, cum bine spuneai tu), însă îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte şi mi-ai dat imboldul necesar pentru a umple această lipsă.

Chiar şi aşa, fără să fi citit cartea şi fără să o fi cunoscut pe Maytrei înainte, când am fost în India am căutat chipul ei peste tot. M-am uitat la fetele tinere, la mămici supraveghindu-şi copiii, la bătrâne cu chipul încreţit, am încercat să înţeleg viaţa lor, să-mi dau seama dacă, dincolo de bijuteriile şi sariurile lor în culori stridente, zâmbetele femeilor sunt fericite sau resemnate. N-am găsit răspunsul şi nici nu ştiu dacă aş fi avut şanse să-l aflu, chiar dacă şederea mea în India ar fi fost mai lungă. Pe măsură ce înaintez în vârstă şi mă gândesc mai mult la asta, îmi dau seama că fericirea nu e o formulă tip la care trebuie adăugate anumite ingrediente, în cantităţi fixe, pentru a fi atinsă. Fiecare cultură are modul său deosebit de a măsura fericirea.

Povestea mea merge acum înapoi în Jaipur, în faţa Palatului Vântului, Hawa Mahal. Am stat acolo şi am privit faţada frumoasă prin faţa căreia curgea traficul indian şi mi-a fost la fel de greu să îmi imaginez cum era să fii una dintre soţiile unui maharajah. Faţada aceasta a fost construită în 1799, în forma coroanei zeului hindus, Krishna. Protejate de cele 953 de ferestre, femeile de la curte puteau privi activităţile de pe stradă, fără a fi la rândul lor privite. În ciuda culorii predominante a arhitecturii vechi şi frumos restaurate din Jaipur, datorită căreia i se şi spune oraşul roz, imaginea aceasta cu femeia care trebuie să-şi ţină faţa acoperită şi să se ascundă în faţa unei ferestre pentru a trage cu ochiul la viaţa normală, din stradă, nu mi s-a părut la fel de roz. Dar cum spuneam mai sus, nu mai vreau să definesc eu fericirea şi nici să o încadrez în standarde.

Hawa Mahal_0465

Hawa Mahal_0457

Hawa Mahal_0455

Peste drum, după o traversare cu emoţii, am văzut un om care cânta din fluier unei cobre. Nu aş putea spune că nu m-am gândit mai întâi la soarta bietului animal, captiv şi mai mult ca sigur lipsit de mijloacele sale naturale de apărare prin metode nu tocmai delicate. Dacă la călărirea elefanţilor am protestat vehement, iată că în faţa şarpelui m-am simţit precum Mowgli hipnotizat de Kaa – imaginea m-a fascinat, am vrut să mă aşez şi să-l privesc de aproape. Am fost îndemnată să-l ating şi am întins mâna supusă. Mi-a fost mai frică de turbanul pe care îmblânzitorul l-a mutat de pe părul lui murdar pe capul meu, pentru poză, decât de cobră. Ionuţ a avut inspiraţia să mă imortalizeze în toate etapele şi expresiile pe care faţa mea le-a purtat în acel moment.

IMG_0471

2015 - India Ionut1

În drum spre Amer Palace am făcut o scurtă oprire pe malul lacului Man Săgar, pentru a admira Jaj Mahal, Palatul Apei. Acolo era mai răcoare, spunea ghidul, aducându-mi aminte că suntem în apropierea deşertului şi că poate fi foarte cald vara. Eram în februarie şi era deja destul de cald. La marginea drumului se vindeau nuci de cocos uriaşe, pe post de răcoritoare. Am ignorat toate sfaturile legate de igienă şi am savurat lichidul răcoros şi delicat, ca o briză pe lac, printr-un pai cu origine incertă, în timp ce am privit palatul. Am supravieţuit şi acestei tentaţii.

108-001

Povestea lui Eliade s-a desfăşurat foarte mult în interior, în casă şi în suflet. Eu am bătut doar la poartă şi a rămas poate pentru altădată să aflu ce se ascunde dincolo de ferestre şi uşi.

Cu drag,

Roxana

PS: Vienela, te rog să îţi alegi o fotografie dintre cele folosite în acest articol sau în cele anterioare. O vei primi tipărită, împreună cu scrisoarea.

PS 1: Acest articol face parte dintr-o serie de scrisori pe care m-am decis să le scriu cititorilor blogului nostru, în urma unei selecţii pe pagina noastră de facebook. Nu sunt scrise direct din India, dar sper ca primitorii să se bucure ca şi cum ar fi.

Mulţumesc Qatar Airways pentru că m-a ajutat să fac acest pas înainte, să bat la poarta Indiei şi să descopăr încă o parte din lume şi din mine.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.