Secretul Nasturelui de Sidef, un film care te tulbură

Există momente în care un film sau un documentar te fac să te simţi ca o baltă în care se reflectă tot sufletul negru al omenirii. Nu poţi vorbi, ţi-e greu să te mişti de acolo şi, chiar dacă ştii că eşti mic şi neînsemnat în tot oceanul lumii, te doare să asişti la o cruzime ce nu cunoaşte limite. Eşti pentru a nu ştiu câta oară surprins că tristeţea nu e doar o ploaie veselă şi trecătoare de vară şi că deasupra ta nu plutesc doar nori albi pe un cer albastru. După care soarele şi rutina unei vieţi decente te usucă, iar imaginea din oglindă dispare, până când alt documentar vine şi dă cu tine de pământ, arătându-ţi locul şi rangul. Alaltăieri seară, după vizionarea filmului „Secretul Nasturelui de Sidef”, regizat de Patricio Guzmán, am băltit o vreme încercând să-mi adun gândurile şi să-mi înţeleg sentimentele.

Avem nevoie de asta? Da, sunt convinsă că trebuie să cunoaştem ce s-a întâmplat, să nu uităm trecutul, aşa cum spuneam şi în articolul „Memorialul Durerii şi omul fără memorie”. Plăcerea mea de a călători mă face să doresc să aflu mai multe despre sufletul locurilor prin care ajung, iar în suflet nu sunt înscrise doar peisaje, ci şi tot trecutul oamenilor şi populaţiilor care au făcut parte cândva din acele privelişti. N-aş vrea să mă încarc cu tot răul lumii, nu cred că aş putea duce atâtea atrocităţi şi orori care au dus la exterminarea unor triburi sau popoare întregi, dar faţă de Chile ştii că am o afecţiune deosebită, aşa că mă interesează legendele sau poveştile adevărate ale acestei ţări, cu bune şi cu rele. De aceea m-am bucurat foarte mult când am primit invitaţia la acest film.

Pe website-ul regizorului Patricio Guzmán, eşti întâmpinat cu un citat: „O ţară fără film documentar este ca o familie fără un album de fotografii.” Mă întreb câte documentare de o asemenea calitate, aşa cum face Guzmán, avem în România. Recunosc, cu ruşine, că nu ştiu.

Metafora cu balta pe care am exploatat-o la începutul acestui articol nu a fost întâmplătoare. Tot filmul este creat în jurul apei, pornind de la formele sale minunate de înfăţişare, în peisajele sublime din Chile, continuând cu felul în care oamenii au trăit în comuniune cu oceanul şi finalizând cu apa ca cimitir secret. Dacă începutul este diafan şi poetic, pe măsură ce minutele trec şi adevărurile se rostesc răspicat, te simţi din ce în ce mai copleşit de cruzimea cu care băştinaşii din Patagonia au fost omorâţi, apoi de ororile regimului Pinochet.

La un moment dat mă întrebam cu ce am greşit de trebuie să înghit atâtea poveşti triste într-un singur film şi care este legătura dintre ele, în afară de apă? Spre final a venit şi răspunsul: un nasture de sidef face legătura, o legătură şi un pretext ce simbolizează atât abandonarea unei civilizaţii străvechi pentru un nimic strălucitor, cât şi dovada că nicio oroare nu poate rămâne necunoscută şi neaflată pe veci. Chiar dacă se găsesc metode oribile prin care cadavrele să nu fie aduse la un moment dat la mal, adevărul iese în cele din urmă la suprafaţă şi trebuie spus mai departe, celor care trăiesc liniştiţi neştiind că undeva, în Patagonia, descendenţii direcţi ai triburilor decimate, care pot fi număraţi pe degete, nu şi-au uitat limba şi au păstrat o legătură cu oceanul cum nimeni nu o va mai putea avea, vreodată.

Dincolo de felul în care s-au ţesut şi spus poveştile, mi-au mai plăcut două lucruri la acest documentar. Primul e maniera sa clasică de abordare, folosindu-se doar de fotografii, imagini de arhivă şi interviuri, fără încercări spectaculoase de a recrea scene şi personaje, pentru mai mult impact. Al doilea e ritmul în care se desfăşoară. De la generic până la lentoarea cu care se vorbeşte şi ţi se dau toate detaliile, totul e gândit parcă să îţi dea timp pentru gândit, reflectat, simţit, nu doar pentru înmagazinat informaţii. Superb, îmi era atât de dor de aşa ceva şi nu ştiam!

Nu spun mai mult. Poate că am spus, deja, prea mult. Mai departe mergi şi vezi, dacă te interesează să ştii, să înţelegi încă puţin din ce am însemnat şi însemnăm, ca fiinţe alcătuite în mare parte din apă.

Filmul se lansează în cinematografe pe 4 septembrie (poţi să îl vezi aici, dar şi în alte cinematografe sau oraşe) şi a fost adus de Asociaţia Culturală Macondo. Având o experienţă considerabilă în dezvoltarea de proiecte în domeniul cultural, cu precădere în cel cinematografic, asociaţia a adus în România filme independente de succes pe plan internaţional precum Winter Sleep (de Nuri Bilge Ceylan), Heli (de Amat Escalante), Hannah Arendt (de Margarethe von Trotta), Incendii (regia Denis Villeneuve) şi altele.

poster_Macondo_m

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.