O călătorie în Vietnam: recunoştinţă eternă pentru România

Mi se întâmplă uneori să plec în câte o călătorie fără să mă documentez deloc despre destinaţie, pentru că nu am timp. Care sunt şansele să dai peste ceva care să te uimească, când te-ai urcat în avion ignorant şi lipsit de dorinţa de a vedea un anumit loc sau lucru din ţara spre care te îndrepţi?
Am avut câteva experienţe de călătorii de la care nu aşteptam mare lucru. Paradoxal, tocmai acele călătorii mi-au lăsat o amprentă de neuitat care, după sedimentare, a produs o schimbare esenţială în mine. Vietnamul m-a uimit prin modestia şi determinarea oamenilor săi, mi-a oferit o perspectivă nouă asupra unor lucruri pe care le cunoşteam doar prin prisma filmelor holywoodiene şi a modificat pentru totdeauna modul meu de a gândi. Însă, mai presus de orice, mi-a spus o poveste emoţionantă despre ţara din care veneam.

Era luna iulie când s-a anunţat o delegaţie fulger la Hanoi. Deşi călătorisem destul până atunci, în ţări atât de diferite faţă de România, cum sunt cele din Orientul Mijlociu, Vietnamul se afla într-o lume cu care nu avusesem niciun contact. După un zbor lung de vreo 11-12 ore am aterizat la Hanoi dimineaţa pe la ora 6.00, buimacă de nesomn. Primul pas era obţinerea vizei care se lua din aeroport. Predasem toate documentele cerute, pregătite de-acasă şi aşteptam ca în transă, rezemată de-o coloană, să fiu chemată după nume pentru a mi se înmâna paşaportul cu viza. Aveam în mână suma fixă, gata să plătesc.

Tresar când îmi aud numele, mă îndrept cu paşi obosiţi spre ghişeu şi dau să-i întind funcţionarului banii. Acesta scutură din cap a refuz. Din mormăielile omului deduc că îmi spune nu. Nu ce? Oare ce n-o fi bine? Doar aşezasem totul în ordine, documentele trebuiau să fie toate că le verificasem şi răsverificasem de nu ştiu câte ori. Poate banii nu sunt suficienţi. După zborul interminabil şi sub efectul debusolant al fusului orar, nu se mai realizează sinapsele. Mă îndemn să-mi adun puţinele forţe pe care le am şi să fac un efort de concentrare. Totuşi nu pricep de ce nu vrea funcţionarul de la ghişeu banii mei. În cea mai teribilă engleză pe care mi-a fost dat să o aud, omul insistă că pentru mine e free of charge. „Poftiiim!? Cum ziceţi? Gratis? Sunteţi sigur?” N-am primit în viaţa mea vreo viză gratis. Dimpotrivă, le-am plătit pe toate cu vârf şi-ndesat în bani, drumuri în capitală şi uneori în ceasuri întregi de aşteptare îndelungă la cozi îngheţate. Dar dacă dânsul aşa spune cine sunt eu să-l contrazic? O fi ştiind dumnealui ceva.

Capacitatea şi voinţa de a gândi îmi sunt anulate. Neîncrezătoare, ridic din umeri şi îi mulţumesc. Îmi iau paşaportul şi dau să mă îndrept spre locul de unde urma să îmi recuperez bagajul, sperând să nu care cumva să se răzgândească şi să mă cheme înapoi. Un mic grup de femei îmi ţine calea. Erau printre ele o spanioloaică , o franţuzoaică, martore ale scenei cu viza gratuită. Se proţăpesc în faţa mea, îmi blochează drumul, mă împresoară, aproape că mă trag de mânecă: „Cum de nu aţi plătit?” în sensul ce ar trebui să facem pentru a beneficia şi noi de acelaşi tratament? Cu toată oboseala care-mi abureşte creierul nedormit, mie între timp îmi picase totuşi fisa. Îmi îndrept spatele, inspir adânc şi îmi ridic puţin bărbia. Mă găsesc într-o situaţie tare rară. Cu pieptul scos înainte răspund sec, umflându-mă în pene atât cât pot: „Pentru că eu sunt din România!”. Mă răsucesc aproape instantaneu pe călcâie, pătrunsă de demnitate şi orgoliu patriotic, şi îmi văd de drum. Satisfacţia: nemăsurată. Bietele femei rămân perplexe, privindu-se una pe alta cu ochii rotunjiţi a mirare, mai nedumerite decât fuseseră înainte să îmi adreseze întrebarea.

Ehe, reminiscenţe din vremuri apuse când ţările noastre erau foarte prietene. Oare oamenii ăştia nu aflaseră că noi schimbasem regimul? De vreo 20 şi ceva de ani.

Bine aţi venit în Republica Socialistă Vietnam

Afară, un covor gros şi compact de nori cenuşii acoperea complet cerul. Picura mărunt. Parcă era noiembrie. Verdele crud al câmpurilor de orez îmi evoca primăvara, dar zăpuşeala apăsătoare şi aerul lipicios care nu intra suficient în plămâni m-au convins că de fapt era august, cum arăta calendarul.

Cineva din delegaţia noastră adusese la Hanoi un cadou din România: multe salutări din partea unui fost coleg de facultate la pachet cu nişte pălincă ardelenească. Aşa l-am cunoscut pe domnul Pham Van Tu care a făcut facultatea de chimie la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, în anii ’70. Bucuros să întâlnească români, ne-a invitat pe toţi, chiar şi pe cei care nu aveam de-a face cu fostul lor coleg, ca după ce ne terminam treaba, să-i fim oaspeţi la prânz în ultima zi a şederii noastre la Hanoi.

Memoria mea a şters definitiv detaliile culinare ale acelui prânz servit într-un restaurant cu specific local din centrul Hanoiului. Altele erau lucrurile menite să mi se întipărească în minte şi să fie salvate de la uitare. Toate preparatele erau bune, uşoare, noi, interesante, însă le-am pierdut şirul. Am fost trataţi ca nişte musafiri de seamă, chelnerii roiau în jurul nostru. Nenumărate feluri de mâncare continuau să vină. Printre ele conversaţia s-a înfiripat firavă, ca între necunoscuţi. Domnul Van Tu şi-a adus un prieten, şi el fost student în ţara noastră, căruia ştia că-i va face plăcere întâlnirea cu nişte români.

Gazdele păreau avide să afle, să întrebe, să-şi amintească despre România. Până la urmă discuţia a pornit de la sectorul hârtiei, cel în care activam cu toţii şi care ne prilejuise întâlnirea neaşteptată. Vietnamezii l-au întrebat pe Cristian, absolvent al aceleaşi secţii de celuloză şi hârtie ca ei, dar mai tânăr cu douăzeci şi ceva de ani, dacă cutare profesor mai era la catedră ori dacă ixulescu mai trăia. Important de menţionat că vorbeam limba română între noi. Şi asta deja mi s-a părut un lucru impresionant: să mă aflu la unul dintre capetele lumii şi să pot discuta cu localnicii în limba mea care nu e tocmai una de largă circulaţie internaţională. După mai bine de treizeci şi cinci de ani de la absolvirea facultăţii şi tot atâţia de când părăsiseră România, oamenii aceia încă vorbeau româna binişor. Erau fericiţi că aveau prilejul să o mai exerseze şi să povestească despre una din cele mai frumoase perioade din viaţa lor.

Amintiri dragi din Iaşiul studenţiei au început să curgă parfumate cu iz de flori de tei din Copou, printre fructele de mare şi ceaiul verde de la masă, învăluindu-ne pe toţi, pentru o vreme, într-o atmosferă de nostalgie plăcută.

La sfârşitul anilor ’60 începutul anilor ’70 gazdele noastre s-au numărat printre puţinii liceeni norocoşi şi privilegiaţi pe care guvernul vietnamez i-a ales în urma unui concurs şi i-a trimis la studii în România. Sarcina lor era să înveţe şi să se specializeze în diferite domenii. Domnul Van Tu îşi amintea cu mare plăcere de vacanţele de vară când se duceau la cules fructe şi legume ca să îşi facă bani de mers la Costineşti. Acesta a fost momentul exact când ignoranţa mea a lovit în plin. Mai mult decât fascinată de relatare, ceva nu mi se potrivea şi mi-am zis să întreb. Îmi amintesc clar momentul când gafa monumentală, pe care mă temeam să nu o comit, a avut loc. „Cum în vacanţa de vară? Nu mergeaţi acasă nici măcar o dată pe an?” am strecurat cu mirare inocentă întrebarea, întrerupându-l. Domnul Van Tu s-a răsucit spre mine şi mi-a spus pe un ton egal, fără cea mai mică urmă de reproş la adresa neştiinţei mele şi fără să fie ofensat în vreun fel. „Nu doamnă. La noi era război în vremea aceea.” A fost rândul meu să rotunjesc ochii stupefiată. Tonul lui liniştit şi propria ignoranţă m-au umplut de jenă. Aş fi intrat în pământ sau m-aş fi volatilizat instantaneu dacă mi-ar fi stat în putinţă.

Cu toate astea, în cele din urmă întrebările pe care insistam să le pun i-au provocat pe vietnamezi să ne povestească mai multe. Domnul Van Tu a avut o prietenă în vremea aceea, pe care s-a decis să o caute singura dată când s-a întors în România. Îşi închipuia că era căsătorită, că avea familie ca el de altfel, însă i-ar fi plăcut să o revadă. Din păcate n-a găsit-o pentru că emigrase în Canada cu familie cu tot. Colegii, prietenii, iubiţii le-au ţinut loc de familie vietnamezilor cât au trăit la Iaşi. România le-a fost ca o mamă adoptivă temporară acestor oameni, cât mama lor biologică se afla în dificultate şi nu era în stare să aibă grijă de ei. A fost locul în care au învăţat, s-au format, s-au specializat, iar cei cinci sau şase ani petrecuţi la noi au lăsat o amprentă de neşters în vieţile lor. A fost o şansă pe care viaţa le-a oferit-o pentru că toţi au avut cariere importante mai apoi, fiecare în domeniul său. În fiecare an o parte din cei care studiaseră în ţara noastră, peste o mie de persoane, se adunau la ambasada României de ziua naţională, întâi de 23 august, pe urmă, după 1990, de 1 decembrie. Se strângeau să serbeze ziua unei ţări care însemna enorm pentru ei, căreia îi datorau multe, şi să se revadă. Era felul lor de a-şi exprima recunoştinţa şi de a păstra nişte amintiri frumoase vii.

La sfârşitul războiului s-au întors acasă. Nu ştiau ce vor găsi, pe cine vor mai găsi. Dar erau pregătiţi în diferite domenii, erau tineri, nu suferiseră ca alţi concetăţeni în anii cei mai crunţi şi erau gata să-şi înceapă misiunea ce le fusese încredinţată: reconstruirea propriei ţări distruse de un conflict lung, plin de atrocităţi. Vietnamul era într-o stare de nedescris la sfârşitul războiului. Industria şi agricultura erau devastate. Nu se găseau nici de unele. Ne-au povestit că raţia alimentară lunară pentru o persoană era de 11 kilograme de orez şi jumătate de kilogram de carne de porc. În rest ce mai găseau, am dedus eu. A fost pentru prima oară când am renunţat să mai cer detalii pentru că mi-a fost teamă de răspunsul pe care l-aş fi putut primi. În plus riscam să stric atmosfera nostalgic plăcută care se crease. Totul trebuia luat şi restabilit de la zero.

Şi asta au făcut. Şi-au suflecat mânecile, s-au apucat de muncă şi împreună au refăcut Vietnamul. „Mare noroc am avut” ne-a spus domnul Van Tu. „În perioada aceea nu se găsea nimic. Când am plecat definitiv din România mi-am luat o bicicletă şi am trimis-o acasă cu vaporul într-un container împreună cu restul lucrurilor.” Într-o vreme când toată lumea se descurca cum putea şi umbla pe jos în Vietnam, absolventul de facultate proaspăt întors din România avea un mijloc de locomoţie cu care putea ajunge mai repede şi mai uşor unde avea de mers. Un tânăr inginer chimist a pornit astfel pe drumul lung al reclădirii Vietnamului pedalând încrezător, în şaua unei biciclete Pegas.

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”