6. Încercăm să aflăm unde şi cum îşi petrec localnicii timpul liber

Petrecem mai mult timp în mai puţine locuri, închiriem apartamente, facem cumpărăturile la piaţa din cartier, mergem la un curs de gătit sau mâncăm la cineva acasă, după aceea ce mai urmează? Încercăm să ne dăm seama unde şi cum îşi petrec localnicii timpul, ce fac ei înainte şi după muncă, în ce locuri preferă să ajungă şi, iată că vorbim din nou despre mâncare, pe unde iau prânzul sau cina. E un truc vechi şi cunoscut după care îţi poţi da seama dacă un restaurant e bun şi rezonabil ca preţ: observi dacă sunt mai mulţi localnici decât turişti la masă sau viceversa. Dacă auzi mai mult limba locală, e de bine.

Dar mai sunt şi alte modalităţi de a te simţi ca acasă – dacă îţi aduci aminte de unde am plecat când am lansat acest subiect, am spus că a călători lent nu înseamnă a evada de acasă, ci a reuşi să te simţi ca acasă indiferent în ce capăt de lume te-ai afla.

Cel mai uşor e să ilustrez asta prin exemple.

Revin iarăşi la Barcelona, un oraş turistic prin definiţie, locul în care nici măcar nu te aştepţi să nu dai peste mulţi călători, de pe tot mapamondul. Şi totuşi, într-o zi de weekend cu soare, în februarie, ne-am plimbat pe faleză şi ne-am bucurat să auzim foarte multă lume pălăvrăgind în spaniolă sau catalană. Barcelonezii ieşiseră la plimbare, cu mic cu mare, cu copii, cu căţei, cu biciclete. Se plimbau, se jucau la aparatele de sport de pe plajă sau stăteau pur şi simplu degeaba, la soare. Chiar dacă era multă lume, atmosfera era de calm şi bunădispoziţie. Am ales să ne petrecem aproape toată ziua acolo, pedalând până la capătul falezei (cea mai lungă faleză din Europa), acolo unde numai puţini ajungeau. Spre seară ne-am îndeptat către Parc de la Ciutadella. Citisem în ghid că şi acolo ies localnicii duminica, iată că sunt şi ghidurile bune la ceva, uneori. Şi aşa era. Am găsit mulţi tineri veniţi în parc pentru a se întâlni, pentru a exersa tot felul de scamatorii sau pentru a cânta la instrumente. Familiile se plimbau pe lac cu bărcuţele, iar romanticii spijineau câte un copac, meditând. Erau şi câţiva turişti, dar mult mai puţini.

DSC08279

Tot la Barcelona, am mâncat într-o dimineaţă într-un restaurant de cartier, atât de local încât ţinea uşa închisă, să nu se vadă din stradă, nu avea un program afişat şi nici firmă. Dar era pe lângă apartamentul nostru şi, după încercări repetate, într-o zi am apăsat pe clanţă şi s-a deschis. Pentru aşa zisul mic dejun alegeai din felurile scrise cu creta pe o tăbliţă, patronul striga tare când mai scotea ceva cald de la cuptor, iar în loc de ceai sau cafea comandai o carafă cu vin. Mâncarea a fost delicioasă, iar noi nişte intruşi ghiftuiţi şi fericiţi, printre catalanii vorbăreţi.

DSC09821

DSC09815

Sar acum de la un oraş turistic la altul şi ajung la Roma. Împrejurarea a făcut ca apartamentul pe care l-am închiriat să ofere micul dejun la o cafenea de peste drum. Era un loc micuţ şi nepretenţios, cu doar câteva mese, cu un barman care după câteva zile ne-a învăţat şi încerca să mai schimbe două vorbe şi cu noi. Ne aşezam dimineaţa la un ceai şi un croissant, şi nu făceam altceva decât să urmărim conversaţiile şi bârfele, gesturile şi ritualurile localnicilor, în scurta lor oprire către muncă. Acolo, şi nicăieri altundeva, am simţit viaţa autentică a Romei.

Pe lângă Roma, într-un orăşel care poartă numele unui vin alb proaspăt, Frascati, am urmărit traseul propus de un blog local. Ne-am cumpărat porchetta şi roşii uscate în ulei de măsline de la o tarabă, apoi, cu ele la pachet, am intrat într-o cantină de unde am cumpărat vinul. Am scos totul pe masă, proprietara ne-a adus tacâmurile şi paharele, şi în curând vorbeam ba în engleză, ba în italiană, cu alţi oameni. Nu erau mai mult de trei mese şi locul arăta ca o bodegă în care, dacă nu aş fi citit înainte şi nu aş fi fost deschisă la minte, cu siguranţă că nu aş fi intrat. (Vezi toată povestea aici)

Frascati_0084

În Lisabona am mâncat de câteva ori la restaurantul de familie aflat la câteva uşi de căsuţa noastră, locul în care doi bunici găteau zilnic pentru cei care lucrau în zonă. Erau patru mese, nu se vorbea deloc engleză, dar ne înţelegeam din mâini şi furam cu ochii, de la comeseni, modul de a savura bucatele disponibile.

În Aman, Iordania, am aflat de o terasă mică unde se mănânca cel mai bun hummus. Aşa era, a fost cel mai bun pe care l-am gustat vreodată (în afară de cel făcut de Alex, acasă). Terasa consta în câteva mese poziţionate undeva într-un gang suficient de urât încât să nu atragă turişti. Câte unul-doi tot se mai infiltrau, doar nu aveam să fim singurii care ştiau “secretul”.

Iar de curând, în Oman, fără vreo planificare prealabilă, ne-am nimerit în Sur la ora în care piaţa centrală era plină de lume. Văzând atâţia bărbaţi la un loc, stând şi discutând ba pe lângă moschee, ba pe lângă terase, am întrebat la un magazin dacă se întâmplă ceva special. Ni s-a răspuns: “nu, nu e nimic special, au ieşit oamenii de la slujbe şi mai stau puţin de vorbă, înainte de a merge acasă”. Ne-am luat câte un suc şi am stat afară, ca să-i privim.

Deşi toate acestea nu au a face nici cu arta sau cultura generală, nici cu aventura, rămân în mintea noastră ca experienţe adevărate din locuri reale, ca ceea ce face diferenţa dintre un tur spectacol şi o călătorie lentă în care îţi permiţi să vezi actorii, cu machiaj sau fără machiaj, în culise.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.