O barză zbura cu un bătrânel în cioc. La un moment dat, bătrânelul îi spune: „hai măi, recunoaşte că ne-am rătăcit!”

Poate că ştii bancul. Poate că ai o grămadă de cunoştinţe legate de educaţia sexuală, poate că nu. Acest articol este pentru toţi părinţii şi pentru toţi cei care sunt implicaţi în educarea și protejarea unui copil. L-am scris ca urmare a participării la conferinţa organizată de prietenii noştri de la Parentime, intitulată Cum povestim copiilor şi adolescenţilor despre sex. Dacă nu ai fost acolo, voi încerca să notez câteva idei care mi s-au părut importante şi, la final, îţi voi recomanda să citeşti cartea scrisă de lector, Meg Hickling.

În primul rând vreau să înţelegi că o discuţie despre sex nu înseamnă o violare a intimităţii sau o uşă deschisă către pornografie şi perversiune. Dacă nu mă crezi, dă-mi măcar o şansă şi citeşte mai departe. Următorul prag pe care trebuie să îl treci este acesta: nu există „prea devreme”, atunci când vine vorba de familiarizarea cu părţile corpului şi funcţiile pe care acestea le au. Când părinţii tac şi nu spun nimic, din pudoare exagerată, neştiinţă sau proastă înţelegere a subiectului, transmit clar mesajul că sexul e tabu, e ceva despre care nu vorbim sau pentru care folosim porecle şi cuvinte drăgălaşe pe care nu le vom putea menţiona în faţa vreunui medic, vreodată. Copilul creşte, iar tăcerea părinţilor nu-l împiedică să afle detalii la mâna a doua, de la colegi, prieteni sau de pe internet, poate că nu cele mai capabile şi corecte surse de informare. Rolul principal al unui părinte, dincolo de a-şi hrăni, îmbrăca şi trimite copilul la şcoală, este să-l protejeze. Iar protecţia înseamnă, în aproape toate cazurile, oferirea de cunoştinţe pe baza cărora copilul sau adolescentul să poată lua deciziile bune şi să înveţe cum să se apere singur, în momentele destul de frecvente în care nu se află sub globul de sticlă al familiei. Cum ar putea să facă asta, dacă subiectul este tabu în propria familie?

Vocabularul ştiinţific trebuie folosit încă de la momentul în care copilului i se schimbă scutecele. Nu există cale mai simplă şi mai cinstită decât să-i spui penisului, penis şi vulvei, vulvă, ca să dau doar două exemple. Vocabularul nostru e generos şi aceste cuvinte sunt în dicţionar. E primul pas în deschiderea unei comunicări directe şi fără ocolişuri. Trebuie să recunosc că şi eu am avut reţineri şi că acum, când fata e deja mare, resimt dificultatea în dialogurile pe care le purtăm, despre sex. Îmi dau seama că nici măcar nu am scris vreodată aceste cuvinte, pe blog sau în altă parte. Dar îmi pare rău şi fac eforturi pentru a învăţa şi a-mi ajuta copilul, măcar acum, să depăşească anumite bariere lingvistice impuse nu prin necunoaştere, ci prin tăcere. Fă în aşa fel încât măcar ţie să nu-ţi pară rău.

Când copilul începe să crească poţi să îi transmiţi o idee de bază: există trei părţi ale corpului care sunt intime, private, părţi care nu pot fi atinse şi folosite de nimeni fără acordul personal: gura, sânii (atât la băieţi, cât şi la fete) şi organele genitale. Cred că simpla conştientizare şi fixare a acestei informaţii în mintea copilului este vitală pentru protecţia în faţa abuzului, de orice tip ar fi acesta (mă refer inclusiv la anumite glume proaste care se mai fac în şcoli). Acest adevăr este reglementat prin lege, în Canada. Nu ştiu cum e la noi, dar ar trebui să devină lege în mintea copiilor, măcar atât putem face, ca părinţi. Conform unor studii şi discuţii avute chiar de Meg Hickling cu pedofilii din închisori, a reieşit că aceştia, când îşi caută victima, se uită în primul rând după copiii care nu sunt educaţi, cei care nu ştiu nici măcar vocabularul. Încearcă să-ţi aduci aminte de asta atunci când crezi că e prea devreme, nepotrivit, indecent şamd.

Din experienţă personală, ştiu că nu există riscul de a le spune copiilor prea mult, niciodată. Am iniţiat discuţii despre cum se fac copiii, cu Petra, de când era mică şi am observat cum şi-a selectat mereu informaţia, reţinând doar ceea ce o interesa sau uitând până data viitoare. Nu a fost traumatizată şi a învăţat despre asta aşa cum a învăţat să deseneze sau să scrie. Aşa cum povestea şi Meg, în conferinţă, părinţii sunt de-a dreptul uşuraţi să vadă că, după dificila discuţie despre sex, copilul întreabă relaxat dacă poate mânca clătite la cină. Fix aşa e, confirm.

Am spus ceva important mai înainte: copilul uită. O astfel de poveste nu trebuie spusă o singură dată sau doar la anumite vârste. Trebuie repetată, chiar şi atunci când copilul creşte şi, începând să se ruşineze, respinge: “yeeak, nu vreau să aud despre asta, e greţos”. Să îţi spun un secret, încercat din nou pe propria piele: nu te lăsa păcălit, în spatele dezgustului se află o mare curiozitate şi multe întrebări, foarte concrete şi la obiect. Insistă şi dă-i şansa să le pună, apoi tratează-l cu respect şi răspunde, atât cât poţi şi cât te simţi confortabil să o faci.

Nu este necesar să îţi dezvălui toate detaliile vieţii tale intime copilului, aici o citez din nou pe Meg Hickling, “dacă nu vrei să afle toată şcoala”. Copilul poate fi pregătit să înţeleagă diferenţa dintre intim şi public şi poate să afle că sunt detalii pe care nu i le vei furniza niciodată. Te întrebi însă cum vei păstra canalul comunicării deschis şi cum vei răspunde totuşi la curiozităţile lui? O idee care mi s-a părut excelentă este apelul la statistici. În loc să-i spui cu câte persoane ai făcut sex oral, poţi să îi explici că asta e prea intim şi că, în schimb, ştii că în lume x% dintre adulţi fac asta.

Meg Hickling face educaţie sexuală în şcoli şi nu numai, de peste douăzeci de ani. A trăit momentul în care s-a aprobat legea educaţiei sexuale în şcoli, în Canada, 1969) şi a văzut cât de mult a durat până când aceasta a devenit materie obligatorie (abia în 2015, dacă am înțeles bine). Ştie cât de greu e şi câte obstacole apar în cale, de la mentalităţi şi prejudecăţi, până la religie. Şi cel mai bine ştie cum reacţionează copiii din fiecare interval de vârstă la acest subiect. În lecţiile pe care le ţine insistă asupra faptului că nu e vorba de sex, ci de ştiinţa corpului, că nu e vorba de o invitaţie la un act sexual, ci de o educaţie pentru sănătate, știință şi siguranţă. Cel care spune nu este cel care conduce, afirmă în mod repetat – o propoziţie care va trebui să intre şi în capul copiilor noştri. Educaţia nu numai că îţi poate salva viaţa, ci ţi-o poate face mai bună. Noi ştim asta, să nu uităm că e valabil şi pentru cei care vin din urmă.

N-am apucat încă să citesc cartea scrisă de Meg Hickling – Ce le spunem copiilor și adolescenților despre sex, dar sunt sigură că e excelentă, o voi parcurge în curând şi îţi recomand şi ţie să nu mai amâni, ca nici tu, nici barza să nu vă rătăciți. O găseşti cu un click mai jos:

ce-le-spunem-copiilor-si-adolescentilor-despre-sex

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.