Tre Cime şi Via Ferrata Innerkofler

Rifugio Auronzo (2330), Rifugio Lavaredo (2334), Rifugio Locatelli (2405), Malga LangAlm (2283), plus o porţiune dus-întors din via ferrata Luca Innerkofler. 

Priveam înainte cu mândrie, spunându-mi că de acum înainte voi fi mai curajoasă. Asta se întâmpla cu doar o zi înainte, dacă îţi aduci aminte. Nu mă aşteptam să fie foarte uşor, dar nici nu mă pregătisem pentru abandon. Peisajele din jurul gigantelor turnuri de piatră, Tre Cime de Lavaredo, urmau să anihileze sentimentul neplăcut al înfrângerii, nu şi spaima acumulată în oase, pe care o mai simt şi astăzi, atunci când mă gândesc la poteca îngustă dintre stâncă şi prăpastie şi mă întreb cum ar fi fost dacă am fi insistat să mergem înainte.

La Tre Cime am ajuns foarte repede şi uşor. Venind cu maşina dinspre Cortina d’Ampezo, Auronzo sau Misurina, n-am făcut decât să urmărim drumul către Refugiul Auronzo (2330). La intrarea pe acesta erau bariere, am plătit o taxă şi am mai urcat şapte kilometri până la parcarea uriaşă (şi plină!) de lângă refugiu. Un grup compact de oameni se scurgea încet, ca într-o procesiune, către următoarea cabană de pe traseul care înconjoară vârfurile masive de piatră. Mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred, era la fel de aglomerat ca pe străzile unei mari capitale. Măcar aerul era aer şi peisajul, peisaj.

02_Tre_Cime-01935

02_Tre_Cime-01939

De la cabană nu am aflat mare lucru legat de punctul nostru de interes, anume via ferrata Luca Innerkofler. O doamnă cu o mustaţă destul de pronunţată ne-a spus că e deschis, că e asigurat traseul, că singura problemă ar putea fi urmele de zăpadă de pe acesta. Am dat din umeri şi am pornit. Drumul până la Refugiul Lavaredo (2334) nu ne-a solicitat aproape deloc, fiind drept, lat şi aglomerat. Când am trecut însă de refugiu şi am ajuns la punctul din care Tre Cime se dezvăluie în toată frumuseţea lor, acompaniaţi de alte lanţuri muntoase ce se înghiontesc unul în altul pentru atenţie, în depărtare, am înţeles de ce era atâta lume pe drum. Era o frumoasă zi de început de vară, cu soare şi nori ondulaţi ieşiţi la joacă pe cer, un moment perfect pentru o promenadă la peste 2300 altitudine.

02_Tre_Cime-01949

02_Tre_Cime-01952

02_Tre_Cime-01963

02_Tre_Cime-3907

Poteca ușoară
Poteca ușoară
Poteca spre via ferrata
Poteca spre via ferrata

Am făcut şi noi câteva poze apoi, în loc să continuăm pe calea uşoară către Refugiul Locatelli – Innerkofler, am luat-o în sus, pe poteca către via ferrata şi tunel. Fetele fremătau, gata de aventură, eu mă bucuram că am scăpat de mulţime. Pe acolo sigur nu aveam să fim aşa mulţi, deşi văzusem, în câteva filmări postate pe youtube, că se pot crea ambuteiaje chiar şi pe o via ferrata. Deocamdată nu ne stătea nimeni în cale, iar cablul îşi dovedea din nou eficienţa, oferindu-mi siguranţa psihică de care aveam nevoie, pentru a înainta relaxată pe muchia dintre stâncă şi prăpastie. Doamna cu mustaţă avusese dreptate: la un moment dat am găsit şi zăpada, într-o fantă dintre două bucăţi de stâncă. Am trecut peste ea, păşind cu grijă, cei mai mici de înălţime fiind aproape atârnaţi de firul care traversa de pe o parte pe alta.

02_Tre_Cime-3911

02_Tre_Cime-3915

02_Tre_Cime-3919

02_Tre_Cime-3922

02_Tre_Cime-3926

02_Tre_Cime-3932

02_Tre_Cime-3935

02_Tre_Cime-3937

02_Tre_Cime-3949

02_Tre_Cime-3959

După care am mai mers puţin şi am înţepenit de spaimă. Poteca continua, nu şi cablul. M-am înfipt pe cele două picioare de parcă aş fi avut patru, ca un măgar încăpăţânat. Simţeam cum sângele şi curajul mi se scurg încet şi sigur, prin copite şi mai departe, prin stânca aflată acolo sus, între rai şi pământ. Oricât încercam să-mi găsesc măcar un stop de curaj, pentru a judeca corect şi a evalua în mod obiectiv riscurile, singurele cuvinte pe care le puteam rosti erau: nu mergem înainte în niciun caz, ne întoarcem. Ceilalţi nu păreau nici ei foarte optimişti, iar fetele erau de-a dreptul supărate. Ar fi continuat fără ezitare dacă noi, adulţii, nu ne-am fi proiectat în minte cele mai sinistre filme. Din sens opus a apărut un cuplu. Mergeau ca două căprioare călcând hotărât şi vioi pe poteca neasigurată. Când i-am întrebat cât se merge aşa, pentru că nu vedeam ce se întâmplă după ce drumul cotea, răspunsul lor nu a fost încurajator. S-au uitat la copii şi au fost, la rândul lor, de părere că ar fi bine să nu continuăm. Nu mi-a trebuit niciun motiv în plus ca să fac stânga împrejur.

Stop joc
Stop joc

02_Tre_Cime-3973

02_Tre_Cime-3978

02_Tre_Cime-3992

Ne-am întors pe acelaşi drum, acompaniaţi de remarcile ofticate şi dezamăgite ale copiilor. De la aventura pe care o aşteptau, trebuiau acum să se coboare la o drumeţie plicticoasă în jurul Tre Cime. Drumeţie care nu s-a dovedit deloc plicticoasă, în cele din urmă.

02_Tre_Cime-4033

02_Tre_Cime-4069

02_Tre_Cime-4090

02_Tre_Cime-4135

02_Tre_Cime-4184

Am luat masa de prânz la Refugiul Locatelli (2405) şi am stat acolo până când au început să strângă scaunele în jurul nostru (la cabanele din Dolomiţi e program clar de mese, iar între mese e pauză). Apoi ne-am despărţit în două echipe.

Echipa completă
Echipa completă

Prima echipă a luat-o pe la baza stâncilor, pe un traseu mai aventuros, îngust, pietros, pe alocuri acoperit cu zăpadă.

02_Tre_Cime-4189

02_Tre_Cime-4255

02_Tre_Cime-4262

02_Tre_Cime-4268

02_Tre_Cime-4301

02_Tre_Cime-4339

02_Tre_Cime-4374

02_Tre_Cime-4376

02_Tre_Cime-4394

A doua echipă, alcătuită din eu şi cu mine, a ales poteca mai lină şi mai verde, cea care cobora spre Cabana Malga LangAlm (2283). Într-un punct drumurile noastre s-au reîntâlnit, deşi eu plecasem mai târziu şi îmi acordasem chiar şi o pauză de zăcut în iarbă, între flori galbene şi umbre care îşi urmau, alunecoase, stăpânii nori. Am avut timp să respir, să mă relaxez şi să îmi pun gândurile şi fricile în ordine. Toată lumea era mulţumită, în cele din urmă.

02_Tre_Cime-02076

02_Tre_Cime-02086

02_Tre_Cime-02105

02_Tre_Cime-02111

02_Tre_Cime-02113

02_Tre_Cime-02119

02_Tre_Cime-02126

Surpriza zilei abia ne aştepta însă, încălzindu-se la soarele plăcut de final de zi, pe o piatră. Da’ mult v-a mai luat să ajungeţi azi, s-a gândit marmota mare şi dolofană, întorcând către noi cei doi ochi mărgeluşe.

02_Tre_Cime-02140

Eram, într-adevăr, cam ultimii pe poteci. Iată o idee bună, ne-am spus, să vii aici în partea a doua a zilei, când autocarele se pregătesc să plece către alte atracţii. Vara ziua e lungă şi e timp suficient. Noi am făcut toată povestea în nouă ore, dar dacă nu am fi avut tentativa de a merge pe via ferrata şi nu am fi stat o oră jumătate la masă, totul s-ar fi redus la cel mult şase ore. Şi crede-mă că oricum e mult, se poate mult mai bine, noi am oprit foarte des şi am făcut multe poze, prea multe, ca să ne fie cât mai greu să alegem câteva acum, pentru acest articol.

Parcarea pe care o găsisem plină era acum goală, eram doar câţiva rătăciţi rămaşi în urmă. Nici n-ai fi zis că era nouă seara. Soarele a început să dispară după munţi abia atunci când am ajuns pe malul lacului Misurina, iar luna s-a aprins din ce în ce mai tare la faţă, luându-i, rotundă şi emoţionată, locul.


Povestea va continua cu încă o provocare: Averau.

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca şi Roxana Farca

Mai multe fotografii de pe traseu vezi dacă dai click pe imaginea de mai jos:

Galerie fotografii trekking Tre Cime. Click pe imagine.
Galerie fotografii trekking Tre Cime. Click pe imagine.

 

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.