Ce ne-a plăcut cel mai mult din ziua de azi? Stau între perne, cu carnețelul în mână, încercând să notez impresiile primei zile de plimbare în Țara Hațegului. Am ajuns cu o seară înainte la Pensiunea Dacica, cazarea pe care am ales-o după ce mai mulți prieteni mi-au recomandat-o și pe care am descoperit-o cu încântare, într-un loc izolat și sălbatic, la suficientă distanță față de alte așezări umane contemporane și aproape de o așezare dacică, Piatra Roșie. M-am îndrăgostit imediat de drumul până acolo, așa neasfaltat și zdruncinat cum e el, cu bolți verzi și locuri de popas pe marginea pârâului, în care cineva a agățat cănițe pentru călătorii însetați. În cele câteva zile am ajuns să ne atașăm de oamenii de la pensiune, de Norman și Aurora, cu care am povestit mult despre zonă și situația cetăților dacice, de doamna de la bucătărie care încerca să ne facă pe plac la fiecare cină, reușind să ne umple burțile peste măsură, de apusurile roșii, de siropurile naturale, de țuica de casă care ne încălzea în serile reci și care venea la pachet odată cu mâncarea și apa rece de izvor.

Dacica-6041 Dacica-7456

Vouă ce v-a plăcut cel mai mult din ziua de azi? Am repetat întrebarea cu voce tare, după ce m-am gândit că pe mine m-a încântat cel mai mult Casa Vulcanilor și traseul din pădure, de la Dealurile Vulcanice până la belvedere. Căsuța mi s-a părut o bucurie în sine, pentru informațiile pe care le-am găsit până la ea și pentru felul în care arată la exterior. Ca o ciupercuță colorată răsărită din pământ, cu o livadă senzorială mare în jur (care ar putea fi ceva mai bine îngrijită) și tot felul de găselnițe creative, mi s-a părut că are un potențial turistic foarte bun.

Tara-Hategului-6136

Sosirea noastră a deranjat un grup de tineri, voluntari probabil, în toiul unei petreceri. Unul dintre ei ne-a întâmpinat și ne-a făcut un tur, apoi ne-a promis că până sus, pe culmea dealului, nu facem mai mult de câteva minute. Nu știu în ce ritm ar fi fost asta posibil, dacă am greșit cumva direcția sau ne-am născut prea devreme, dar noi am avut nevoie de cel puțin două ore, dus-întors, cu multe opriri de respirat și făcut poze. Dar a meritat, mi-au plăcut copacii bătrâni cu forme de mâini de vrăjitoare, ciupercile, priveliștea de sus și iarba înaltă și galbenă, șoptind ușor în vânt.

Tara-Hategului-6177

Eu mă bucur că am aflat despre balaurul bondoc, răspunde Alex, întrerupându-mă din visare. Mi-ar fi plăcut să vedem și micuțele plantele carnivore de la Tăul fără fund, îmi pare rău că n-am reușit. Alex e pasionat de păsări, animale sălbatice și floricele, îi înțeleg alegerea și frustrarea. Balaurul bondoc e tot un fel de pasăre, un curcan mai mare, cu gheare lungi. Un dinozaur pitic mai precis, o specie unică în lume, adaptată la condițiile insulei tropicale care a fost, cândva, Țara Hațegului. Dacă citești pe pagina Geoparcului Dinozaurilor, afli mai multe detalii și vezi că ceea am spus nu e scos din imaginație, cel puțin nu din a mea.  Nimeni nu știe, de fapt, cum arătau cu adevărat dinozaurii pitici, dar în muzeul din Hațeg (Str. Libertății nr. 9A) se găsește o reconstrucție realizată de Brian Cooley, expert internațional recunoscut, mai multe desene care ar putea să îi reprezinte, detalii de la descoperirea acestora, precum și informații legate de atracțiile turistice ale Țării Hațegului.

Tara-Hategului-7213

Petra încă se gândește. Mă tem că o să zică că nu i-a plăcut nimic. Prin muzeu a trecut în viteză, neavând răbdare să citească panourile sau să asculte ceea ce ni se povestea. Centrul de Știință și Artă din satul General Berthelot era închis, spre bucuria ei, dar l-am văzut măcar pe Magyarosaurus dacus în persoană, în curte. Vrei o poză cu dinozaurul? Am întrebat. Neah, a răspuns. Are din ce în ce mai puțin chef să viziteze orice seamănă a muzeu și nu e interactiv. La biserica din Densuș a așteptat până am făcut noi poze, amintindu-ne cât de des a putut că îi este foame. Într-un magazin sătesc s-a luminat însă toată, când a văzut vasta ofertă de chipsuri. Puțin mai târziu, am ajuns la Casa Vulcanilor, aici s-a bucurat puțin de poteca senzorială, dar s-a căinat într-una pe traseul la urcare prin pădure. Am finalizat, spre seară, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde a trebuit să inventez o provocare și să o mituiesc (rog părinții responsabili să nu-mi sară în cap pentru asta) cu o miniatură de dac, dacă își îndeplinește sarcina de a descoperi toate clădirile marcate pe harta sitului. Așa că nu m-aș mira, dacă din toată ziua petrecută împreună, îmi va spune că i-a plăcut când am mâncat chipsuri cu conservă de pește, o masă improvizată din mai nimicul găsit în magazinul mixt.

Mie mi-a plăcut cel mai mult la Ulpia Traiana, sparge ea tăcerea, în cele din urmă. Serios? De ce? O întreb, aducându-mi aminte cum se juca printre ruine de-a Hunger Games*, ca să nu se plictisească în timp ce noi făceam poze. Pentru că mi-a adus aminte de clasa a patra și de ultima excursie cu doamna învățătoare, îmi răspunde fără nicio ezitare.

Tara-Hategului-7403

M-am luminat. Am înțeles. Vacanțele în familie aduc noi provocări, în fiecare zi. Călătorim cu viteză spre adolescență, o destinație în care curiozitatea devine o floare rară, iar dorința de a învăța, temeinic erodată de sistemul nostru școlar, e specie pe cale de dispariție. Ca dinozaurii. Muzeele sunt plictisitoare, la fel e și mersul pe jos, iar urcările sunt prea obositoare ca să merite efortul. Dă-mi o provocare și atunci îmi place să fac mișare, îmi spune Petra. Dacă i-aș da o stâncă să o escaladeze timp de două ore, ar face asta cântând. Dacă i-aș da o cascadă pe care să urce, ar protesta puțin că trebuie să meargă pe jos o scurtă porțiune până la ea, dar odată ajunsă acolo ar fi cuprinsă de entuziasm și ar lupta ca o leoaică cu toate fricile și reținerile mamei.

Hai să vezi ce fain e traseul pe firul apei până la Peștera Cioclovina, îmi spune Alex, întorcând spre mine laptopul pe care căuta idei de activități în zonă. Mă uit la o filmare de pe youtube și mă entuziasmez. Petra votează pentru asta, cu dublu entuziasm. În sfârșit, suntem pe aceeași lungime de undă.

Povestea noastră va continua cu o aventură spre peștera Cioclovina, pe poteci mai puțin bătute, nu înainte de a afla învățămintele unei pietre, aflată în curtea Geoparcului.

Tara-Hategului-6054

Citește și continuarea:

Spre Peștera Cioclovina, pe poteci mai puțin bătute

Cetăți dacice, doi căței și o pisică.


*Jocurile Foamei, o serie de cărți și filme care o obsedează pe Petra (și sunt sigură că nu numai pe ea)

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.